Criza lumii creștine contemporane: creștinism fără Hristos

„Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele. Cel ce rămâne în Mine și Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5).

Introducere. Drama unei credințe care riscă să-și piardă centrul

Una dintre cele mai profunde crize ale lumii creștine contemporane nu poate fi explicată exclusiv prin secularizare, diminuarea practicii religioase, relativism moral sau transformările culturale ale societății. Dincolo de aceste manifestări vizibile se conturează o problemă de ordin spiritual și hristologic: posibilitatea păstrării identității creștine în absența unei relații vii, personale și transformatoare cu Iisus Hristos.

Paradoxul epocii noastre constă în faptul că omul poate continua să vorbească despre Dumnezeu, să invoce valorile creștine, să participe la manifestări religioase și să revendice apartenența la o tradiție eclezială, fără ca aceste realități să determine în mod fundamental orientarea vieții sale. Credința riscă să devină o moștenire culturală, un reper identitar sau un instrument de legitimare a propriilor convingeri, în loc să rămână calea întâlnirii cu Dumnezeul Cel viu.

Expresia „creștinism fără Hristos” este folosită aici ca un concept critic și pastoral, nu ca o definiție dogmatică a unei comunități. Ea desemnează contradicția dintre mărturisirea verbală a lui Hristos și absența roadelor acestei mărturisiri în viața concretă. Nu este vorba despre un creștinism căruia i-ar putea fi indiferent Hristos, ci despre situația în care creștinii păstrează unele forme ale credinței, dar riscă să se îndepărteze existențial de centrul ei.

Sfântul Apostol Pavel exprimă această exigență printr-o formulare de o densitate teologică remarcabilă: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Aceste cuvinte nu descriu dispariția personalității umane, ci transfigurarea ei prin comuniunea cu Hristos. Omul își descoperă adevărata libertate atunci când existența sa devine răspuns la iubirea dumnezeiască.

Teza fundamentală a acestui demers este că reînnoirea lumii creștine nu poate fi realizată numai prin apărarea unor forme tradiționale, prin strategii instituționale sau prin discursuri moralizatoare, ci presupune redescoperirea lui Hristos ca centru al vieții personale, liturgice, familiale și comunitare.

Hristos, centrul ontologic și soteriologic al existenței creștine

Orice reflecție asupra crizei creștinismului trebuie să înceapă cu mărturisirea fundamentală a Bisericii: Iisus Hristos nu este doar întemeietorul istoric al unei religii, învățătorul unei morale superioare sau modelul unei umanități exemplare, ci Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a asumat firea omenească pentru a o vindeca, a o restaura și a o introduce în comuniunea cu Dumnezeu.

Prologul Evangheliei după Ioan afirmă: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi” (Ioan 1, 14). Întruparea nu reprezintă un episod secundar al istoriei religioase, ci evenimentul central prin care Dumnezeu Se apropie de om și îi descoperă, în Persoana Fiului, atât adevărul despre Sine, cât și vocația ultimă a făpturii umane.

În lucrarea Despre Întruparea Cuvântului, Sfântul Atanasie cel Mare explică necesitatea întrupării în legătură cu starea de stricăciune și moarte în care căzuse omul. Cuvântul lui Dumnezeu vine în lume pentru a restaura creația și pentru a birui consecințele păcatului și ale morții. Mântuirea nu se reduce la o ameliorare morală a comportamentului, ci privește întreaga existență umană, chemată la înnoire prin lucrarea lui Dumnezeu.

În tradiția patristică, îndumnezeirea înseamnă participarea prin har la viața dumnezeiască, nu transformarea omului în Dumnezeu după ființă. Sfântul Maxim Mărturisitorul dezvoltă, în Ambigua, o viziune în care taina lui Hristos luminează sensul existenței umane și al întregii creații, iar vocația omului este înțeleasă în raport cu împlinirea comuniunii dintre făptură și Dumnezeu.

Această antropologie hristologică are consecințe directe pentru înțelegerea crizei contemporane. Dacă omul este chemat la comuniune cu Dumnezeu, orice formă de existență care Îl exclude sistematic pe Dumnezeu din orizontul său ultim riscă să devină o contradicție față de propria vocație. Creștinismul nu poate fi redus la o identitate culturală, la o morală convențională sau la o sumă de reguli exterioare.

Mântuitorul avertizează: „Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri” (Matei 7, 21). Rostirea numelui lui Hristos nu poate substitui convertirea, după cum cunoașterea discursului teologic nu poate înlocui dobândirea iubirii. Întrebarea fundamentală nu este numai dacă Îl mărturisim pe Hristos, ci dacă această mărturisire ne transformă modul de a gândi, de a lucra, de a iubi și de a ne raporta la semeni.

Secularizarea exterioară și secularizarea interioară

Secularizarea reprezintă unul dintre fenomenele majore ale modernității, însă înțelegerea ei exclusiv sociologică nu este suficientă pentru o analiză teologică. Dincolo de diminuarea influenței instituțiilor religioase sau de schimbarea comportamentului public, secularizarea poate pătrunde în însăși conștiința omului botezat.

Există o diferență între omul care declară deschis că nu crede în Dumnezeu și omul care afirmă că este creștin, dar își organizează existența ca și cum Dumnezeu nu ar avea relevanță pentru deciziile sale. În cel de-al doilea caz, credința nu este neapărat negată teoretic, ci marginalizată practic. Dumnezeu rămâne prezent în vocabular, dar este absent din centrul alegerilor existențiale.

Această formă de secularizare interioară se manifestă atunci când omul acceptă credința în spațiul rugăciunii, dar refuză să o lase să-i lumineze activitatea profesională, administrarea bunurilor, relațiile familiale, comportamentul social și modul de exercitare a puterii. Viața ajunge să fie împărțită în compartimente aparent independente: unul religios și altul cotidian.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Ori de mâncați, ori de beți, ori altceva de faceți, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (1 Corinteni 10, 31). Nu numai rugăciunea explicită, ci și activitatea cotidiană poate deveni expresie a credinței, atunci când este trăită în responsabilitate, dreptate și iubire.

O analiză echilibrată trebuie să evite identificarea automată a modernității cu necredința: libertatea conștiinței, dezvoltarea cunoașterii și pluralismul social nu conduc în mod necesar la abandonarea credinței. Problema apare atunci când libertatea este înțeleasă ca autosuficiență absolută.

Răspunsul Bisericii nu poate consta numai în denunțarea secularizării societății. El presupune și examinarea propriei mărturii: în ce măsură comunitățile creștine fac vizibilă frumusețea Evangheliei? În ce măsură relațiile dintre credincioși exprimă adevărul pe care îl mărturisesc? Și în ce măsură viața liturgică se prelungește în responsabilitate față de oameni?

Formalismul religios: când ritualul nu mai conduce la convertire

O altă manifestare a crizei este formalismul religios, înțeles ca separare între expresia exterioară a credinței și transformarea interioară a persoanei.

În Ortodoxie, ritualul liturgic nu este un simplu gest simbolic lipsit de conținut, iar Sfintele Taine nu sunt reduse la reprezentări psihologice ale unei credințe individuale. Sfânta Liturghie este centrul vieții sacramentale a Bisericii, iar Sfânta Euharistie este întâlnirea cu Hristos în taina comuniunii ecleziale. Critica formalismului nu trebuie, așadar, să devină o critică a formelor liturgice, ci să apere sensul lor autentic.

În Vechiul Testament, Dumnezeu mustră despărțirea dintre cult și dreptate. Prin glasul profetului Isaia, El denunță închinarea care coexistă cu nedreptatea și nepăsarea față de cel vulnerabil (Isaia 1, 11-17). Profeția nu desființează cultul, ci condamnă instrumentalizarea lui atunci când gesturile religioase ascund o viață contrară voii lui Dumnezeu.

Aceeași exigență se regăsește în cuvintele Mântuitorului: „Mila voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13; cf. Osea 6, 6). Iisus Hristos respinge o religiozitate care se consideră îndreptățită să excludă omul rănit, uitând că Dumnezeu cheamă la pocăință.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă, în omiliile sale, asupra legăturii dintre cinstirea lui Hristos în Sfântul Altar și responsabilitatea față de cei săraci. În predica sa socială, el denunță contradicția dintre fastul exterior și nepăsarea față de suferința aproapelui.

Creștinul poate fi atent la respectarea unor practici religioase, dar indiferent față de omul singur, bolnav, sărac sau umilit. Poate manifesta zel în apărarea unor simboluri și, în același timp, să ignore demnitatea persoanei concrete. Totuși, autenticitatea creștină nu se măsoară numai prin activitatea socială: milostenia fără rugăciune poate pierde dimensiunea comuniunii cu Dumnezeu, iar rugăciunea fără milostenie poate deveni o contradicție practică.

Sfânta Liturghie nu este o activitate izolată de restul existenței, ci izvorul unei vieți euharistice, în care omul învață să primească darul lui Dumnezeu și să se dăruiască semenilor. „Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele” (Ioan 14, 15).

Adevărul fără iubire și criza mărturiei creștine

Într-o societate marcată de tensiuni culturale, polarizare și confruntări ideologice, există riscul ca identitatea creștină să fie exprimată mai ales prin opoziție. Discernământul moral și apărarea adevărului rămân necesare, însă ele își pierd puterea mărturisitoare atunci când sunt despărțite de iubire.

Mântuitorul spune: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (Ioan 13, 35). Semnul distinctiv al uceniciei este iubirea care face vizibilă prezența lui Hristos în relațiile dintre oameni.

Sfântul Apostol Pavel exprimă această exigență în imnul iubirii din 1 Corinteni 13. Chiar și cele mai impresionante manifestări ale cunoașterii, credinței sau dăruirii își pierd valoarea dacă sunt lipsite de iubire (1 Corinteni 13, 1-3). Creștinul este chemat să mărturisească adevărul în duhul Celui care este „blând și smerit cu inima” (Matei 11, 29).

Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe creștini să răspundă celor care cer socoteală pentru nădejdea lor „cu blândețe și cu frică” (1 Petru 3, 15). Fermitatea convingerilor nu justifică agresivitatea, iar apărarea credinței nu autorizează disprețuirea persoanei.

Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37) arată că aproapele nu poate fi definit exclusiv prin apartenența religioasă, etnică sau socială. În centrul pildei se află omul rănit și responsabilitatea celui care se oprește pentru a-l ajuta. Creștinismul fără Hristos poate deveni o identitate care separă; creștinismul trăit în Hristos devine o chemare la comuniune, fără anularea adevărului și fără disprețuirea persoanei.

În spațiul digital, unde cuvintele sunt adesea desprinse de context, creștinul trebuie să înțeleagă că și comunicarea publică este un spațiu al responsabilității duhovnicești. Nu orice mesaj care invocă numele lui Dumnezeu este, prin aceasta, o mărturie autentică a Evangheliei.

Familia creștină, prima școală a întâlnirii cu Hristos

Criza creștinismului contemporan nu poate fi înțeleasă fără cercetarea vieții familiale, deoarece familia reprezintă unul dintre primele spații în care credința capătă formă concretă pentru copil. În familie, Evanghelia este întâlnită nu numai ca învățătură transmisă, ci și ca experiență a iubirii, iertării, responsabilității și comuniunii.

În Deuteronom 6, 6-7, poporul lui Israel este îndemnat să păstreze cuvintele lui Dumnezeu în inimă și să le transmită copiilor în viața cotidiană. Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe părinți să-și crească fiii „întru învățătura și certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

Transmiterea credinței nu se realizează prin constrângere sau prin repetarea unor formule lipsite de explicație. Ea presupune mărturia unei vieți în care copilul poate descoperi că rugăciunea nu este o obligație mecanică, că iertarea este posibilă și că iubirea nu dispare în momentele de încercare.

Sfântul Apostol Pavel așază relațiile familiale în lumina iubirii jertfelnice a lui Hristos: „Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5, 25). Acest model cheamă la dăruire, responsabilitate și respect reciproc. Întreaga viață familială trebuie citită în lumina îndemnului: „Supuneți-vă unul altuia, întru frica lui Hristos” (Efeseni 5, 21).

Familia creștină nu trebuie idealizată și nici ferită de realitatea încercărilor. Conflictele, suferințele și dificultățile pot deveni locuri ale maturizării dacă sunt întâmpinate cu discernământ, răbdare și disponibilitatea de a cere ajutor. Dacă părinții vorbesc despre iertare, dar cultivă resentimentul, copilul întâlnește o contradicție care poate afecta înțelegerea credinței.

Familia în care rugăciunea se unește cu iertarea, iar credința cu respectul reciproc devine o mărturie discretă, dar puternică, a prezenței lui Hristos în lume. Nu este suficient să le vorbim copiilor despre Hristos; trebuie să-i ajutăm să recunoască iubirea Lui în felul în care trăim.

Biserica și Sfânta Euharistie: răspunsul eclezial la criză

În fața riscului unui creștinism redus la identitate culturală, Biserica este chemată să reafirme că centrul existenței sale este Persoana vie a lui Iisus Hristos, prezent și lucrător în viața sacramentală a comunității ecleziale.

Sfântul Apostol Pavel afirmă: „Voi sunteți trupul lui Hristos și mădulare fiecare în parte” (1 Corinteni 12, 27). Biserica este realitatea comuniunii, în care diversitatea persoanelor este chemată la unitate în Hristos. Această unitate nu anulează libertatea fiecărui credincios, ci o orientează spre iubire și slujire reciprocă.

Sfânta Euharistie ocupă un loc central în această viață. În teologia ortodoxă, ea nu este simpla comemorare intelectuală a Cinei celei de Taină, ci Taina prin care credincioșii se împărtășesc cu Trupul și Sângele lui Hristos și sunt chemați la o comuniune tot mai profundă cu El și întreolaltă. Sfântul Apostol Pavel întreabă: „Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea cu trupul lui Hristos?” (1 Corinteni 10, 16).

Viața creștină nu poate fi redusă la spiritualitate individualistă. Credinciosul nu se apropie de Hristos pentru a-și confirma izolarea, ci pentru a fi integrat mai profund în comuniunea Bisericii și pentru a deveni capabil de iubire și slujire.

O parohie trebuie să fie un spațiu al rugăciunii, al adevărului și al comuniunii, în care omul rănit găsește sprijin, îndrumare și însoțire duhovnicească. Predica, cateheza, spovedania, viața liturgică și activitatea filantropică sunt dimensiuni complementare ale aceleiași misiuni.

Preotul este chemat să vestească fidel Evanghelia, să săvârșească Sfintele Taine și să-i îndrume pe credincioși pe calea mântuirii. Autoritatea pastorală dobândește credibilitate prin slujire, iar cuvântul rostit de la amvon este întărit atunci când se reflectă în viața celui care îl vestește. Reînnoirea nu presupune renunțarea la Tradiție, ci redescoperirea profunzimii ei.

Cultura contemporană, consumismul și transformarea omului în obiect

Una dintre marile dificultăți ale omului contemporan este tendința de a evalua existența prin criteriile eficienței, ale succesului vizibil și ale consumului. Valoarea persoanei ajunge să fie asociată cu ceea ce posedă, cu imaginea pe care o proiectează sau cu influența pe care o exercită.

Din perspectivă teologică, o asemenea mentalitate ridică o problemă antropologică fundamentală: omul încetează să mai fie privit în primul rând ca persoană creată după chipul lui Dumnezeu și devine obiect al comparației, exploatării sau evaluării utilitare. Sfânta Scriptură afirmă: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea 1, 27). Demnitatea umană nu este produsul succesului, al performanței sau al recunoașterii sociale, ci se întemeiază în actul creator al lui Dumnezeu.

Această critică nu presupune respingerea dezvoltării economice, a tehnologiei sau a progresului social. Problema apare atunci când aceste realități devin criterii absolute și înlocuiesc întrebările despre sens, responsabilitate și destinul ultim al omului.

Mântuitorul întreabă: „Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul?” (Marcu 8, 36). Întrebarea nu condamnă activitatea omenească, ci relativizează orice succes dobândit cu prețul pierderii comuniunii cu Dumnezeu și al degradării persoanei.

Biserica este chemată să reafirme valoarea lucrurilor care nu pot fi măsurate prin indicatori economici: rugăciunea, fidelitatea, prietenia, iertarea, grija pentru cei vulnerabili și disponibilitatea de a sluji fără a căuta recompensă. Într-o cultură care încurajează consumul și comparația, mărturia creștină trebuie să redescopere frumusețea cumpătării, a recunoștinței și a dăruirii.

Pocăința, rugăciunea și redescoperirea vieții duhovnicești

Identificarea cauzelor crizei contemporane ar rămâne incompletă dacă nu ar fi însoțită de o reflecție asupra vindecării. Teologia creștină nu se limitează la diagnosticul moral sau cultural, ci propune un drum al înnoirii, întemeiat pe pocăință, rugăciune, participare eclezială și iubire lucrătoare.

Pocăința nu trebuie redusă la sentimentul vinovăției și nici confundată cu o stare permanentă de culpabilizare. În sens evanghelic, ea reprezintă întoarcerea omului către Dumnezeu, recunoașterea adevărului despre sine și disponibilitatea de a primi vindecarea oferită prin har.

Pilda fiului risipitor (Luca 15, 11-32) arată că întoarcerea începe prin recunoașterea rătăcirii, dar își găsește împlinirea în întâlnirea cu iubirea părintească. Tatăl nu anulează adevărul despre greșeala fiului, însă nici nu îl reduce pe acesta la păcatul său. Îl primește și îi redă demnitatea filială.

Rugăciunea reprezintă deschiderea persoanei către prezența lui Dumnezeu și transformarea treptată a voinței omenești prin întâlnirea cu voia dumnezeiască. În tradiția isihastă, rugăciunea inimii exprimă aspirația către unificarea lăuntrică a omului și către dobândirea unei atenții duhovnicești care să împiedice risipirea minții în gânduri și patimi.

Sfântul Grigorie Palama, în Triade în apărarea celor ce se liniștesc în chip sfânt, apără posibilitatea participării omului la harul dumnezeiesc, fără confundarea firii omenești cu ființa lui Dumnezeu. Experiența duhovnicească autentică nu îl izolează pe om de ceilalți, ci îl face mai atent la suferința lor.

Spovedania nu este o formalitate administrativă, ci Taina pocăinței și a împăcării, în care omul își mărturisește păcatele și primește iertarea și îndrumarea duhovnicească potrivit rânduielii Bisericii. Ea susține responsabilitatea pentru îndreptarea vieții.

Adevărata reînnoire creștină începe în inima omului care se întoarce la Hristos. De aici, ea se extinde asupra familiei, comunității și societății, printr-o viață în care credința încetează să fie doar declarație și devine mărturie.

De la diagnosticul crizei la responsabilitatea mărturisirii creștine

Criza lumii creștine contemporane nu poate fi depășită printr-o singură strategie pastorală și nici printr-o simplă intensificare a activităților religioase. Ea cere o reînnoire a conștiinței ecleziale, în care fiecare dimensiune a vieții Bisericii să fie raportată la misiunea sa fundamentală: vestirea lui Hristos și conducerea omului spre comuniunea cu Dumnezeu.

Prima responsabilitate este aceea a unei cateheze profunde și accesibile, care să nu se limiteze la transmiterea unor informații religioase, ci să-i ajute pe credincioși să înțeleagă legătura dintre adevărurile de credință și viața cotidiană. Cunoașterea dogmatică trebuie să lumineze conștiința, iar înțelegerea Sfintei Scripturi să conducă la convertire și la asumarea responsabilității creștine.

A doua responsabilitate privește mărturia comunităților ecleziale. O parohie trebuie să fie un spațiu în care oamenii găsesc atât chemarea la pocăință, cât și sprijinul necesar pentru a-și vindeca rănile sufletești. Adevărul nu trebuie diluat pentru a evita orice dificultate, dar trebuie vestit în duhul iubirii și al responsabilității pastorale.

A treia responsabilitate privește familia, unde credința se transmite prin rugăciune, exemplu și iubire. A patra privește prezența creștinilor în societate: mărturia publică trebuie să exprime discernământ, fidelitate față de adevăr și disponibilitatea de a sluji binele comun.

În sfârșit, toate aceste direcții trebuie să rămână unite prin rugăciune și prin viața sacramentală a Bisericii. Fără comuniunea cu Hristos, activitatea pastorală riscă să se transforme în simplu activism, iar mărturia publică într-un discurs lipsit de profunzime duhovnicească.

Reînnoirea nu începe printr-o condamnare globală a epocii în care trăim, ci prin disponibilitatea de a discerne lucrarea lui Dumnezeu, de a recunoaște propriile slăbiciuni și de a răspunde chemării Sale. Biserica nu este chemată să idealizeze trecutul, ci să păstreze vie Tradiția apostolică și să mărturisească Evanghelia în fiecare generație.

Concluzii. Hristos, singurul centru al reînnoirii creștine

Criza lumii creștine contemporane ne așază în fața unei întrebări esențiale: poate supraviețui identitatea creștină atunci când relația vie cu Hristos este înlocuită de forme exterioare, de apartenență culturală sau de simple declarații de credință?

Un creștinism fără Hristos riscă să devină tradiție fără transfigurare, moralism fără har, identitate fără comuniune și discurs religios fără puterea unei vieți înnoite. În schimb, acolo unde Hristos rămâne centrul existenței, credința devine izvor de vindecare, iar Biserica își împlinește vocația de a conduce omul spre sfințenie.

Sfântul Apostol Pavel îndeamnă: „Cercetați-vă pe voi înșivă dacă sunteți în credință; încercați-vă pe voi înșivă” (2 Corinteni 13, 5). Această cercetare trebuie să devină început al întoarcerii către Dumnezeu, nu o judecată deznădăjduită asupra propriei persoane sau asupra lumii.

Nu este suficient să ne întrebăm dacă societatea mai păstrează semnele creștinismului. Trebuie să ne întrebăm dacă noi, cei care Îl mărturisim pe Hristos, Îi permitem să ne transforme viața. Nu este suficient să apărăm valorile creștine în spațiul public dacă ele nu sunt cultivate în familie, în relațiile dintre oameni și în propria conștiință.

Lumea nu are nevoie de un creștinism redus la nostalgia unui trecut glorios, ci de creștini care fac vizibilă puterea Învierii prin smerenie, dreptate, iertare și iubire jertfelnică. Nu are nevoie de o credință care se limitează la apărarea propriilor granițe identitare, ci de o credință care mărturisește adevărul fără să disprețuiască persoana și care slujește fără să caute slava proprie.

Cuvintele Mântuitorului rămân măsura întregii noastre existențe: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). Ele nu reprezintă o negare a libertății și responsabilității omenești, ci descoperirea izvorului din care viața creștină își primește puterea de a rodi.

Adevărata ieșire din criză nu începe cu întrebarea despre ceea ce ar trebui să schimbe ceilalți, ci cu disponibilitatea fiecăruia de a se întoarce la Hristos. Din această întoarcere se naște reînnoirea persoanei, se vindecă relațiile, se întărește familia și se înnoiește mărturia comunității ecleziale.

Nu avem nevoie de un creștinism în care Hristos să fie doar amintit, ci de o viață creștină în care El să fie mărturisit, primit și urmat. Căci numai rămânând în Hristos, Vița cea adevărată, putem aduce roadele unei credințe vii, capabile să lumineze lumea fără să se lase biruită de întunericul păcatului, al urii și al rătăcirii. Căci acolo unde Hristos rămâne temelia vieții, întunericul nu are ultimul cuvânt, răul nu dobândește biruința, iar moartea însăși este învinsă de lumina Învierii. Să rămânem, așadar, în Hristos, nu doar prin mărturisirea buzelor, ci mai ales prin curăția inimii, statornicia credinței și rodirea iubirii, pentru ca întreaga noastră viață să devină o mărturie vie a Evangheliei, iar lumea, privind la noi, să poată întrezări lumina Împărăției lui Dumnezeu.

Preot Nicău Nicolae