La poarta veșniciei: vindecarea inimii între Crucea lui Hristos și Lazărul uitat

„Cel ce iubește pe Dumnezeu nu poate să nu-l iubească și pe aproapele său.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste)

Există în calendarul Bisericii zile în care sfinții și pericopele evanghelice par să se întâlnească într-o tainică și profundă unitate de sens. O asemenea zi este cea în care îi cinstim pe Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Asia, iar Biserica ne pune înainte, în Duminica a XXII-a după Rusalii, parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31). Nu este o simplă coincidență liturgică. În centrul ambelor texte se află omul chemat să transforme ceea ce a primit în dar pentru celălalt.

Sfinții Cosma și Damian au primit știința vindecării și au transfigurat-o în slujire. Bogatul din Evanghelie a primit belșugul și l-a transformat în zid între sine și aproapele său. Primii au înțeles că darul devine binecuvântare numai atunci când se dăruiește; cel de-al doilea a socotit darul drept proprietate absolută și, prin aceasta, s-a închis în propria suficiență. În această antiteză se concentrează una dintre cele mai adânci probleme ale existenței creștine: ce facem cu ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat?

„Era un om bogat…” – anonimatul unei vieți fără Dumnezeu

Evanghelia nu ne spune numele bogatului. Îl numește simplu: „un om bogat”. În schimb, săracului îi spune pe nume: Lazăr. În această diferență aparent neînsemnată se ascunde o teologie extraordinară.

Înaintea oamenilor, bogatul este identificat prin ceea ce are; înaintea lui Dumnezeu, omul este identificat prin ceea ce este.

Lazăr nu avea bogăție, sănătate, prestigiu sau putere. Avea însă un nume. „Lazăr” înseamnă „Dumnezeu este ajutorul meu”. Bogatul, deși înconjurat de toate, rămâne fără nume. Este ca și cum Evanghelia ar sugera că omul care își întemeiază identitatea exclusiv pe posesie riscă să-și piardă adevărata identitate ontologică.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă în repetate rânduri, în omiliile sale despre bogăție și sărăcie, că problema nu este existența bunurilor materiale, ci folosirea lor împotriva iubirii. Creștinismul nu condamnă materia, nici munca, nici prosperitatea dobândită cinstit. Condamnă însă transformarea bunului creat în absolut și a posesiei în idol.

Bogatul nu este prezentat ca un criminal. Nu ni se spune că l-a jefuit pe Lazăr. Nu ni se spune că l-a lovit sau că l-a alungat. Drama lui este mai subtilă și, tocmai de aceea, mai înfricoșătoare: a văzut și nu a făcut nimic.

Lazăr era „înaintea porții lui”.

Poarta este aici o adevărată categorie teologică. Săracul nu era departe. Nu trebuia căutat. Nu era ascuns într-un loc inaccesibil. Dumnezeu îl așezase chiar la poarta casei bogatului. Între cele două existențe nu era o distanță geografică, ci una a inimii.

Păcatul care nu face zgomot: indiferența

Marea dramă a bogatului nu este bogăția sa, ci incapacitatea de a mai vedea persoana din fața lui.

Lazăr devenise parte din decor.

Aceasta este una dintre cele mai grave forme ale împietririi inimii: când suferința aproapelui încetează să mai fie percepută ca o chemare morală și devine doar un element al peisajului cotidian.

Sfântul Vasile cel Mare vorbește cu o forță profetică despre responsabilitatea celui care posedă bunuri, arătând că ceea ce prisosește unuia și lipsește altuia dobândește o dimensiune morală. Bogăția, în perspectiva patristică, nu este niciodată pur privată. Ea poartă în sine o responsabilitate față de comunitate, față de cel sărac, față de cel flămând, față de cel bolnav, față de cel lipsit de apărare.

De aceea, Lazăr nu este doar un personaj al unei parabole. El este chipul aproapelui pe care Dumnezeu îl așază la poarta conștiinței noastre.

Uneori Lazărul nostru este un bolnav. Alteori, un bătrân singur. Alteori, un copil care nu mai știe cui să spună că îl doare. Poate fi un om care a greșit și pe care noi am încetat să-l mai privim cu milă. Poate fi chiar cineva din propria familie, aflat lângă noi, dar despărțit de noi printr-o tăcere mai adâncă decât orice distanță.

Sfinții Cosma și Damian: medicina transfigurată în iubire

În aceeași zi liturgică, Biserica îi așază înaintea noastră pe Sfinții Doctori fără de arginți Cosma și Damian, cei din Asia, originari din părțile Ciliciei. Crescuți de mama lor, Teodota, într-un duh profund creștin, cei doi au dobândit cunoașterea medicinei, dar au înțeles că știința nu poate deveni cu adevărat vindecătoare decât atunci când este luminată de iubire și de credință.

Ei nu și-au transformat darul în instrument de îmbogățire. Au vindecat „în dar”, după cuvântul Mântuitorului: „în dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10, 8).

Aici se află una dintre cheile teologice ale zilei.

Cosma și Damian au primit și au dăruit. Bogatul a primit și a păstrat.

Primii au devenit sfinți pentru că darul lor a circulat prin iubire. Cel de-al doilea s-a osândit pentru că darul s-a oprit la hotarul propriului ego.

Sfinții Doctori fără de arginți ne învață astfel că adevărata vindecare nu privește doar trupul. Omul poate fi sănătos fizic și profund bolnav sufletește. Poate avea casă, avere, succes și, totuși, să sufere de cea mai gravă dintre bolile spirituale: absența iubirii.

În acest sens, Evanghelia bogatului și a lui Lazăr este și o clinică duhovnicească. Hristos ne pune diagnosticul fără să ne umilească: boala noastră poate fi indiferența.

Crucea – criteriul adevăratei bogății

Apostolul Duminicii, din Epistola către Galateni, introduce o perspectivă decisivă: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14).

Sfântul Apostol Pavel nu-și întemeiază identitatea pe succes, pe prestigiu sau pe acumulare. Centrul existenței sale este Crucea.

Crucea răstoarnă logica lumii.

Lumea spune: adună.

Hristos spune: dăruiește.

Lumea spune: afirmă-te.

Crucea spune: jertfește-te.

Lumea întreabă: „Cât ai?”

Evanghelia întreabă: „Cât ai iubit?”

În această lumină trebuie citită parabola lui Lazăr. Bogatul nu este condamnat pentru că a avut, ci pentru că nu a transformat ceea ce avea într-o formă a iubirii.

Sfântul Apostol Pavel spune că în Hristos contează „făptura cea nouă” (Galateni 6, 15). Această „făptură nouă” este omul care nu mai privește lumea prin criteriul posesiei, ci prin criteriul comuniunii.

Moartea descoperă adevărul pe care viața l-a ascuns

Evanghelia spune simplu: „Și a murit săracul… A murit și bogatul”.

Aceeași moarte.

Aceeași limită.

Aceeași trecere.

Dar nu aceeași destinație.

Moartea are această extraordinară putere de a dezbrăca existența de toate măștile ei. Înaintea morții dispar porfira, visonul, prestigiul, averea, funcțiile și diferențele sociale. Rămâne omul și adevărul despre omul din el.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra caracterului trecător al bogățiilor și asupra faptului că omul nu poate lua cu sine nimic din ceea ce a adunat material. Poate însă lua cu sine felul în care a iubit.

Lazăr pleacă din această lume fără avere, dar nu fără Dumnezeu.

Bogatul pleacă cu avere, dar fără ceea ce ar fi putut transforma averea în comoară cerească.

De aceea, întrebarea fundamentală nu este dacă vom lăsa ceva în urma noastră, ci ce vom putea lua cu noi înaintea lui Dumnezeu.

„Prăpastie mare s-a întărit” – iadul începe în inimă

Una dintre cele mai cutremurătoare expresii ale parabolei este aceea despre „prăpastia mare” dintre cei aflați în comuniunea lui Dumnezeu și omul care s-a închis în sine.

Această prăpastie nu apare dintr-odată după moarte. Ea este construită treptat în timpul vieții.

Fiecare refuz al iubirii mai adaugă o piatră.

Fiecare indiferență față de suferința celuilalt mai ridică un zid.

Fiecare „nu mă interesează” poate deveni o cărămidă în zidul dintre om și Dumnezeu.

Iadul nu este doar o realitate viitoare; el poate începe ca o stare de înstrăinare de iubire încă din această viață.

Bogatul nu-l vede pe Lazăr. După moarte, îl vede. Dar atunci vederea nu mai poate produce iubire. Conștiința lui se trezește, însă prea târziu pentru a mai schimba direcția existenței.

Aceasta este una dintre cele mai serioase avertizări ale Evangheliei: nu aștepta moartea pentru a vedea ceea ce Dumnezeu îți pune astăzi înaintea ochilor.

„Au pe Moise și pe prooroci” – nu ne lipsește adevărul, ci ascultarea

Bogatul cere un semn extraordinar pentru frații săi. Avraam îi răspunde: „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei”.

Aici Evanghelia atinge problema revelației și a libertății umane.

Omului nu-i lipsește informația despre bine. Îi lipsește uneori disponibilitatea de a-l face.

Nu lipsa minunilor ne împiedică să ne pocăim. Uneori ne împiedică tocmai refuzul de a asculta ceea ce știm deja.

Hristos arată că revelația dumnezeiască este suficientă pentru cel care are inimă deschisă. De aceea, minunea supremă nu este un fenomen spectaculos, ci schimbarea inimii.

În cele din urmă, această afirmație a lui Avraam trimite profetic și către Învierea lui Hristos: „Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morți”.

Învierea nu este lipsită de putere; problema este împietrirea omului.

„Fără de arginți” – răspunsul sfinților la Evanghelia lui Lazăr

Poate că una dintre cele mai frumoase lecții ale acestei zile este tocmai apropierea dintre Lazăr și Sfinții Cosma și Damian.

Lazăr este omul care nu are nimic de oferit.

Cosma și Damian sunt oamenii care au ceva de oferit și nu cer nimic în schimb.

Între ei se află însă aceeași taină: iubirea care nu calculează.

Sfinții nu întreabă: „Ce primesc” Ci: „Ce pot dărui?”

Aceasta este logica Împărăției.

În lumea contabilității sufletești, omul întreabă: „Merită să ajut?” În lumea Evangheliei, întrebarea este: „Este acesta omul pe care Dumnezeu mi l-a trimis astăzi?”

Sfinții Cosma și Damian au făcut din profesia lor o liturghie a iubirii. Au transformat cunoașterea în slujire și știința în milostenie. De aceea, Biserica îi numește „fără de arginți”: nu pentru că argintul ar fi rău în sine, ci pentru că nu au îngăduit ca argintul să devină măsura valorii omului.

De la poarta lui Lazăr la masa Euharistiei

Există, în sfârșit, o dimensiune euharistică profundă a acestei Evanghelii.

În fiecare Sfântă Liturghie venim înaintea lui Hristos cu mâinile goale. Primim Trupul și Sângele Lui „spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

Ce facem însă cu Darul primit?

Dacă ne împărtășim cu Hristos și rămânem indiferenți față de omul de lângă noi, există riscul unei contradicții între altar și viață.

Euharistia ne învață că nu putem primi Iubirea absolută și rămâne indiferenți față de iubirea concretă.

Lazărul de la poarta noastră este testul sincerității împărtășirii noastre.

Nu pentru că milostenia ne-ar „cumpăra” mântuirea, ci pentru că iubirea față de aproapele este rodul firesc al unirii cu Hristos.

Vindecarea începe atunci când îl vedem pe celălalt

Duminica aceasta nu ne cere să devenim toți bogați sau toți săraci. Ne cere să devenim oameni ai lui Dumnezeu.

Nu averea este problema, ci posesivitatea.

Nu sărăcia este virtutea automată, ci răbdarea, smerenia și încrederea în Dumnezeu.

Nu sănătatea este mântuirea, ci folosirea sănătății spre bine.

Nu știința este suficientă, ci transfigurarea ei prin iubire.

Sfinții Cosma și Damian ne arată cum poate deveni știința slujire. Lazăr ne arată cum poate deveni suferința loc al întâlnirii cu Dumnezeu. Bogatul ne arată cât de tragică poate deveni o viață în care darurile lui Dumnezeu nu mai circulă prin iubire. Iar Sfântul Apostol Pavel ne întoarce privirea spre Cruce, singurul loc în care omul descoperă că adevărata slavă nu constă în ceea ce posedă, ci în ceea ce este dispus să dăruiască.

La capătul tuturor lucrurilor, fiecare om va descoperi că a avut, într-un fel sau altul, un Lazăr la poartă.

Poate că l-a văzut.

Poate că l-a ignorat.

Poate că a trecut pe lângă el.

Poate că i-a întins mâna.

Și poate că, într-o zi, va înțelege că Dumnezeu nu i l-a trimis pentru a-l judeca, ci pentru a-l mântui.

Căci uneori, cel care cere o pâine de la noi este, în taina iconomiei dumnezeiești, cel prin care Dumnezeu ne oferă nouă posibilitatea de a ne dobândi sufletul.

Să cerem, așadar, mijlocirea Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian ca Dumnezeu să ne vindece de boala cea mai ascunsă: aceea de a avea ochi și a nu vedea, urechi și a nu auzi, inimă și a nu mai putea iubi.

Iar Crucea lui Hristos să ne învețe adevărata măsură a bogăției: nu ceea ce ținem în mâini, ci ceea ce putem dărui din inimă.

Pentru că, înaintea lui Dumnezeu, omul nu este întrebat cât a strâns, cât a construit sau cât a posedat, ci dacă, trecând prin această lume, a făcut din viața sa un răspuns la iubirea lui Dumnezeu.

Iar poate că cea mai cutremurătoare întrebare a acestei Duminici nu este: „Unde va fi bogatul după moarte?”, ci aceasta: Cine este Lazărul pe lângă care trec eu astăzi fără să-l văd?

Acolo, în răspunsul la această întrebare, începe adevărata noastră vindecare.

Preot Nicău Nicolae