La ce făceau mâncare și se încălzeau mulți nemțeni pe vremea comuniștilor

În multe locuințe din Neamț, reșoul electric era salvarea când se termina butelia sau când caloriferele nu încălzeau suficient. Pe el se pregătea mâncarea, se fierbea apa, iar iarna același aparat era folosit pentru a mai dezmorți o cameră. Spirala înroșită, așezată în șanțurile unei plăci ceramice, a rămas o imagine cunoscută celor care au trăit acei ani.

Înainte ca rețeaua de gaze să ajungă în multe dintre blocurile și casele județului, numeroase familii foloseau aragaze alimentate de la butelie. Numai că schimbarea buteliei goale presupunea drumuri, cozi și așteptare. În perioadele de lipsuri, nu puteai conta că vei obține încă una exact când aveai nevoie. Gazul trebuia gospodărit, iar reșoul prelua o parte din treaba aragazului.

Existau aparate fabricate în întreprinderi, dar și improvizații făcute prin gospodării. Electromureș, din Târgu Mureș, se număra printre producătorii români de reșouri, plite electrice și rezistențe.

La modelele cu rezistență descoperită, construcția era simplă: un suport ceramic, o spirală metalică și o carcasă care susținea ansamblul. Din când în când, rezistența se ardea. Aparatul nu era aruncat pentru atâta lucru. Spirala deteriorată se înlocuia, iar reșoul era folosit în continuare. Rezistențele de schimb se vindeau în magazinele de electrice și la Ferometal, printre prize, ștechere, cabluri și alte mărunțișuri pentru reparațiile casei.

Pe lângă aparatele de fabrică existau și reșourile improvizate pe BCA. În locul suportului ceramic era folosit un bloc de BCA în care se săpau șanțuri, uneori cu o șurubelniță. În acestea stătea rezistența, alimentată prin cabluri și legături improvizate. Spirala rămânea expusă, iar ansamblul nu avea protecțiile unui aparat construit și verificat pentru asemenea utilizare. Apropierea de covoare, mobilier sau haine făcea improvizația și mai periculoasă.

O altă categorie, era cea a așa-numitelor „becuri cu rezistență”: elemente ceramice cu spirală metalică și soclu filetat, care se puteau înșuruba într-o dulie. Folosite pe instalația de iluminat, adăugau un consum pentru care dulia, contactele sau circuitul puteau să nu fie potrivite. Urmările puteau însemna contacte încinse, izolație topită și incendii.

Problemele se înmulțeau când, pe lângă reșou, porneau mașina de spălat, fierul de călcat sau alte aparate. Consumul simultan putea depăși capacitatea circuitului, iar siguranța se ardea. Unii încercau să scape de întreruperi montând siguranțe mai mari sau improvizând fuzibilul. Capacitatea cablurilor rămânea aceeași, dar protecția instalației devenea insuficientă. Conductoarele și legăturile se puteau supraîncălzi, inclusiv în doze și în traseele ascunse prin pereți. Tocmai suprasolicitarea instalației și folosirea siguranțelor supradimensionate sunt practici împotriva cărora avertizează și astăzi pompierii.