Când credința trece prin foc și rămâne lumină

„Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.” (Apocalipsa 2, 10)

Există în calendarul Bisericii zile în care pomenirea unui singur mucenic devine o adevărată teologie a fidelității. Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Areta, conducătorul cetății Najran din Arabia și unul dintre marii mărturisitori ai credinței creștine din veacul al VI-lea, ne introduce într-o asemenea teologie.

Viața sa se desfășoară într-un context istoric marcat de tensiuni religioase și politice, însă mărturia lui depășește cu mult cadrul unei epoci. Areta devine icoana omului care înțelege că există valori pentru care nu poate negocia: adevărul credinței, fidelitatea față de Hristos și libertatea conștiinței înaintea lui Dumnezeu.

Martiriul său și al celor împreună cu el nu trebuie privit doar ca un episod dramatic al istoriei creștinismului. În perspectiva teologică a Bisericii, martiriul este o participare la Crucea lui Hristos și, în același timp, o mărturisire a faptului că moartea nu are ultimul cuvânt.

Najran – o comunitate creștină în fața încercării

Sfântul Areta a trăit în Najran, o importantă cetate din sudul Peninsulei Arabice, unde exista o comunitate creștină bine conturată.

În anul 523, persecuția declanșată de regele Dhu Nuwas împotriva creștinilor din Najran a devenit una dintre cele mai cunoscute tragedii ale creștinismului arab timpuriu.

Sursele istorice și hagiografice vorbesc despre uciderea unui număr mare de creștini care au refuzat să renunțe la credința în Hristos.

În centrul acestei tragedii se afla Sfântul Areta.

El nu era doar un creștin oarecare, ci conducătorul comunității. În fața amenințării, poziția sa capătă o dimensiune publică.

Un conducător poate salva uneori propria viață prin compromis.

Un mucenic alege însă adevărul.

Mucenicul – omul pentru care Hristos este mai important decât viața

De ce poate un om să accepte moartea pentru credință?

Din punct de vedere pur secular, martiriul pare o contradicție.

Dacă scopul suprem este conservarea vieții biologice, alegerea mucenicului pare inexplicabilă.

Teologia creștină pornește însă de la o altă antropologie.

Omul nu este doar trup.

Viața biologică este un dar, dar nu este binele suprem.

Hristos spune: „Căci cine va voi să-și scape sufletul său îl va pierde, iar cine își va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa.”(Marcu 8, 35)

Mucenicul nu disprețuiește viața.

Dimpotrivă, tocmai pentru că știe că viața este dar al lui Dumnezeu, refuză să o transforme într-un idol.

Există ceva mai important decât supraviețuirea biologică:fidelitatea față de Dumnezeu.

Adevărul nu se negociază

Una dintre cele mai profunde dimensiuni ale martiriului Sfântului Areta este aceea a refuzului compromisului.

Credința creștină nu este o opinie pe care omul o poate schimba după împrejurări.

Ea este întâlnirea cu o Persoană:Iisus Hristos.

De aceea, atunci când Areta refuză să renunțe la credință, el nu apără o ideologie.

Îl apără pe Hristos în propria sa conștiință.

Aici se află fundamentul teologic al martiriului.

Mucenicul spune prin propria viață:„Nu pot să-L neg pe Cel pe Care Îl iubesc.”

„Sângele mucenicilor” – teologia unei Biserici vii

Încă din primele veacuri, Biserica a înțeles martiriul nu ca pe o înfrângere, ci ca pe o formă supremă de mărturisire.

Tertulian formula celebrul principiu: „Sângele creștinilor este sămânța Bisericii.”

Dincolo de formularea apologetică, există aici o profundă intuiție eclesiologică.

Persecuția nu poate distruge Biserica atunci când Biserica își păstrează fidelitatea față de Hristos.

Poate distruge clădiri.

Poate închide biserici.

Poate ucide oameni.

Dar nu poate ucide adevărul mărturisit de aceștia.

De aceea, martirii nu sunt doar victime ale istoriei.

Ei devin martori ai Împărăției.

Crucea – centrul teologiei martiriului

Nu putem înțelege martiriul Sfântului Areta în afara Crucii lui Hristos.

Creștinismul nu glorifică suferința pentru ea însăși.

Crucea nu este o celebrare a durerii.

Crucea este revelarea iubirii.

Hristos nu moare pentru că Dumnezeu iubește suferința.

Hristos Se jertfește pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” (Ioan 3, 16).

Martiriul creștin își primește sensul tocmai din această participare la iubirea lui Hristos.

Sfântul Areta nu caută moartea.

Nu provoacă violența.

Nu transformă credința într-o armă.

El rămâne credincios atunci când este pus în situația de a alege între viața biologică și lepădarea de Hristos.

Martiriul nu este fanatism

Într-o epocă în care cuvântul „martir” poate fi folosit în contexte foarte diferite, este necesară o precizare teologică.

Martiriul creștin nu este fanatism.

Fanaticul caută confruntarea pentru afirmarea propriei persoane.

Mucenicul nu caută conflictul.

El acceptă suferința atunci când fidelitatea față de Hristos îl pune în conflict cu puterea persecutorie.

Diferența este fundamentală.

Martiriul creștin nu se hrănește din ură.

El se hrănește din iubire.

De aceea, unul dintre cele mai tulburătoare paradoxuri ale hagiografiei este faptul că sfinții se roagă adesea pentru cei care îi prigonesc.

Aceasta este logica Crucii.

Areta – mărturisitor și păstor

Sfântul Areta are o semnificație aparte și prin faptul că era conducătorul comunității.

În Biserică, autoritatea autentică este inseparabilă de responsabilitate.

Cu cât poziția este mai înaltă, cu atât responsabilitatea este mai mare.

Areta nu se ascunde în spatele comunității.

Nu își salvează propria viață și nu-i abandonează pe ceilalți.

Rămâne împreună cu poporul său.

Această atitudine poate fi pusă în lumina cuvintelor Mântuitorului:„Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi.”(Ioan 10, 11)

În această perspectivă, Sfântul Areta devine icoana conducătorului care nu își folosește autoritatea pentru protejarea privilegiilor, ci pentru slujirea celor încredințați lui.

Comunitatea care nu și-a pierdut sufletul

Mucenicia din Najran nu a fost doar drama unui singur om.

A fost mărturia unei comunități.

Acest lucru este important pentru teologia Bisericii.

Credința nu este doar o experiență individuală.

Creștinismul este eclesial.

Omul se mântuiește în comuniune.

De aceea, atunci când o comunitate rămâne fidelă în încercare, ea devine o adevărată icoană a Trupului lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună.”(1 Corinteni 12, 26)

Martiriul unui creștin nu este niciodată complet izolat.

Biserica întreagă este chemată să poarte memoria lui.

Martiriul și Euharistia

Există o legătură profundă între martiriu și Euharistie.

În Sfânta Liturghie, Biserica actualizează sacramental Jertfa lui Hristos.

Mucenicul își unește propria viață cu această jertfă.

De aceea, în tradiția patristică, martirii sunt numiți adesea „imitatori ai lui Hristos”.

Nu pentru că ar repeta jertfa Sa în sens identic.

Jertfa lui Hristos este unică și suficientă.

Ci pentru că participă la iubirea jertfelnică a lui Hristos.

Viața lor devine o euharistie existențială: mulțumire adusă lui Dumnezeu prin întreaga existență.

Martiriul și libertatea conștiinței

Sfântul Areta vorbește și omului contemporan despre libertatea conștiinței.

Societatea modernă vorbește mult despre libertate.

Dar libertatea poate fi înțeleasă superficial ca simpla posibilitate de a alege.

Creștinismul oferă o definiție mai profundă.

Libertatea adevărată este capacitatea de a alege binele.

Hristos spune: „Dacă veți rămâne în cuvântul Meu, sunteți cu adevărat ucenici ai Mei; și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”(Ioan 8, 31-32)

Areta este liber nu pentru că poate face orice.

Este liber pentru că nu poate fi constrâns să-L nege pe Hristos.

Ce mai înseamnă martiriul astăzi?

Majoritatea creștinilor contemporani nu sunt chemați la martiriu sângeros.

Dar sunt chemați la o formă cotidiană de mărturisire.

Să nu mintă atunci când minciuna este avantajoasă.

Să nu trădeze atunci când fidelitatea costă.

Să nu transforme credința în spectacol.

Să nu se rușineze de Hristos.

Să nu răspundă urii cu ură.

Să rămână oameni ai rugăciunii.

Să apere adevărul fără să piardă iubirea.

Aceasta este mucenicia discretă a vieții de fiecare zi.

Nu sângele este întotdeauna cerut.

Uneori este cerut ego-ul.

Orgoliul.

Dorința de răzbunare.

Vanitatea.

Atașamentul față de bani.

Nevoia de a avea întotdeauna dreptate.

Mucenicia inimii

Părinții duhovnicești au vorbit despre lupta nevăzută împotriva patimilor.

În această perspectivă, fiecare creștin este chemat la o anumită formă de „mucenicie a inimii”.

Să moară păcatului pentru a trăi lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să nu mai fim robi ai păcatului.”(Romani 6, 6)

Această moarte nu distruge persoana.

O vindecă.

Nu anulează libertatea.

O eliberează.

Nu îl îndepărtează pe om de viață.

Îl conduce spre adevărata viață.

Mucenicii – pedagogi ai speranței

Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase dimensiuni ale cultului martirilor.

Biserica nu îi pomenește pentru a cultiva tristețea.

Îi pomenește pentru a învăța speranța.

Mucenicul arată că moartea nu este ultimul cuvânt.

Învierea este.

De aceea, chiar și atunci când sinaxarul vorbește despre chinuri, cântarea Bisericii este una a biruinței.

Mucenicul a trecut prin moarte, dar moartea nu l-a biruit.

Pentru că Hristos a biruit moartea.

„Unde îți este, moarte, boldul?”(1 Corinteni 15, 55)

O lumină care nu poate fi stinsă

Sfântul Mare Mucenic Areta rămâne, după cincisprezece veacuri, un martor al unei realități pe care lumea nu o poate înțelege întotdeauna: există o iubire mai puternică decât frica de moarte.

Această iubire nu este eroism omenesc.

Este har.

Mucenicul nu este un supraom.

Este un om care Îl primește pe Dumnezeu în slăbiciunea sa.

De aceea, adevărata minune a martiriului nu este că omul nu se teme.

Ci că iubirea ajunge mai puternică decât frica.

În loc de încheiere – „Fii credincios până la moarte”

Pomenirea Sfântului Mare Mucenic Areta ne obligă să ne întrebăm asupra propriilor noastre fidelități.

Pentru ce suntem dispuși să renunțăm la confort?

Ce adevăr nu suntem dispuși să vindem?

Ce valori rămân în picioare atunci când viața devine grea?

Și, mai presus de toate:Cât de adânc este Hristos în centrul vieții noastre?

Sfântul Areta ne arată că mărturisirea adevărată nu începe în clipa morții.

Ea începe cu mult înainte.

În rugăciunea de fiecare zi.

În fidelitatea față de Evanghelie.

În iertarea celui care ne-a rănit.

În refuzul minciunii.

În curăția inimii.

În iubirea aproapelui.

În statornicia față de Dumnezeu.

Mucenicul nu devine credincios în ultima clipă.

El ajunge la ultima clipă pentru că a fost credincios în toate celelalte clipe.

De aceea, glasul lui Hristos către Biserica din Smirna devine și glasul adresat nouă:„Nu te teme de cele ce ai să pătimești… Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.” (Apocalipsa 2, 10)

Sfântul Mare Mucenic Areta a primit această cunună.

Iar Biserica îl așază înaintea noastră nu ca pe o relicvă a unui trecut îndepărtat, ci ca pe un martor viu al viitorului Împărăției.

Într-o lume în care multe lucruri se schimbă, el ne amintește că există ceva ce nu trebuie schimbat niciodată: fidelitatea față de Hristos.

Pentru că adevărata lumină nu este aceea care nu întâlnește întunericul.

Este aceea care, întâlnindu-l, nu încetează să lumineze.

Preot Nicău Nicolae