Un singur partid la guvernare în România. Asta nu e deloc sănătos pentru democrația unei țări
România are din nou un guvern în care un singur partid este reprezentat politic. PSD împarte cabinetul cu miniștri independenți, sub conducerea premierului independent Luca Niculescu. Această precizare contează, fiindcă nu toate funcțiile sunt ocupate de social-democrați. Dar rămâne problema de fond: un singur partid are o prezență politică organizată în interiorul Guvernului, iar această concentrare de influență merită privită cu îngrijorare, nu cu aplauze pentru că, în sfârșit, s-a terminat criza.
Să ne uităm întâi la voturi. La alegerile parlamentare din decembrie 2024, PSD a obținut 21,96% din voturile valabil exprimate pentru Camera Deputaților și 22,30% pentru Senat. Acestea sunt procente dintre voturile valabile, nu dintre toți românii. La Camera Deputaților, aproape 78 din fiecare 100 de voturi au mers către alte opțiuni. Asta înseamnă că o majoritate foarte mare a celor care au votat valabil a ales altceva decât PSD.
Alegătorii celorlalte partide rămân reprezentați în Parlament, iar un guvern nu este obligat să ofere câte un minister fiecărei formațiuni. Constituția îi cere să obțină încrederea majorității deputaților și senatorilor. Legalitatea unei formule de guvernare nu închide însă discuția despre cât de sănătoasă este politic. Partidele care îi dau voturile necesare trebuie să explice propriilor alegători ce obțin pentru ei și cum vor controla deciziile unui cabinet în care nu au miniștri asumați.
Problema începe când influența asupra ministerelor, numirilor și banilor publici se adună în jurul aceleiași conduceri de partid. Atunci crește riscul ca deciziile importante să fie discutate mai întâi după interesele organizației și abia după aceea după nevoile țării. Un ministru poate ajunge să se gândească mai mult la cine îl ține în funcție decât la oamenii pentru care ar trebui să lucreze. Iar colegii săi pot prefera să-i acopere greșelile, fiindcă scandalul ar costa întregul partid.
Într-o coaliție, existența unor parteneri cu interese diferite poate pune o frână unei decizii proaste. Unul cere explicații despre bani, altul contestă o numire, altul refuză o ordonanță. Sigur că și partidele dintr-o coaliție se pot înțelege să împartă funcții și să se protejeze reciproc. Dar eliminarea acestei posibilități de control din interior nu reprezintă, prin ea însăși, un câștig pentru cetățean. Liniștea din jurul mesei Guvernului poate însemna eficiență. Poate însemna și că nimeni nu mai îndrăznește să contrazică.
Pericolul cel mai concret se vede în administrație. Când aceeași rețea politică ajunge să influențeze și numirea unui director, și finanțarea instituției, și evaluarea activității lui, controlul riscă să devină o formalitate. Loialitatea față de partid poate lua locul competenței. Pentru cetățean, urmările pot însemna servicii mai slabe, bani cheltuiți prost și sesizări plimbate între oameni care au tot interesul să nu se deranjeze unii pe alții.
Nici prezența independenților nu rezolvă automat această problemă. Un premier independent poate exercita un control real asupra miniștrilor, dar trebuie să aibă și sprijinul necesar pentru a refuza presiuni și pentru a sancționa greșeli. Independența trebuie văzută în decizii: pe cine poate schimba, ce cheltuieli poate opri, ce numiri poate respinge. Simplul fapt că lângă numele unui ministru nu apare sigla unui partid nu ne spune câtă libertate are în practică.
Mai există și riscul unei răspunderi politice împărțite convenabil. Partidul poate revendica măsurile populare, iar deciziile dureroase pot fi puse în seama premierului independent. Cei care susțin cabinetul din Parlament pot spune că nu sunt la guvernare. Cetățeanul rămâne să plătească și să afle că fiecare a avut un rol, dar nimeni nu vrea să răspundă pentru rezultat. Cine susține o decizie trebuie să și-o asume public, indiferent dacă are sau nu miniștri.
Istoria României oferă avertismente grave despre concentrarea puterii. Regimul comunist a eliminat opoziția reală, a subordonat instituțiile și a folosit represiunea pentru a controla societatea. Un cabinet cu un singur partid, într-un sistem cu alegeri competitive, nu este același lucru cu acel regim. Lecția relevantă rămâne însă pericolul confundării partidului cu statul și al distrugerii instituțiilor capabile să-i spună „nu”.
Nici după 1989 o susținere electorală uriașă nu a garantat respectarea drepturilor. FSN a obținut 66,31% la Adunarea Deputaților în mai 1990. Au urmat violențele din iunie 1990, iar anchetarea lor ineficientă a adus României condamnări la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Acest episod arată cât de puțin valorează, pentru protejarea cetățeanului, invocarea unui mandat electoral atunci când instituțiile nu își fac treaba.
Ar fi exagerat să spunem că fiecare guvern cu un singur partid ajunge inevitabil la abuzuri. Dar este la fel de greșit să ni se ceară încredere doar fiindcă o asemenea formulă poate lua decizii mai repede. Viteza cu care se hotărăște ceva nu spune nimic despre corectitudinea hotărârii. Cu aproximativ 22% din voturile valabile, PSD are cu atât mai mult obligația politică de a negocia transparent și de a accepta controlul celor care au primit restul voturilor.
Primele probe vor fi numirile în instituții, criteriile după care se împart fondurile și felul în care Guvernul răspunde întrebărilor incomode. Parlamentarii care îl susțin trebuie să ceară documente, termene și rezultate, inclusiv când răspunsurile îi deranjează. Iar dacă vor închide ochii pentru câteva funcții sau promisiuni, vor purta și ei răspunderea pentru concentrarea puterii pe care au făcut-o posibilă.
