Când moartea întâlnește Viața

„Tinere, ție îți zic: Scoală-te!”(Luca 7, 14)

Există în Evanghelie momente în care un singur cuvânt al lui Hristos deschide o perspectivă asupra întregii taine a mântuirii. Pericopa Duminicii a 20-a după Rusalii, despre învierea fiului văduvei din Nain, este unul dintre aceste momente. Evanghelistul Luca nu ne pune înainte doar o minune impresionantă, nici numai întâlnirea dintre un cortegiu funerar și o procesiune care Îl însoțea pe Hristos. În această întâlnire se concentrează întâlnirea dintre moarte și Viață, dintre deznădejde și nădejde, dintre lacrima omului și mila lui Dumnezeu.

În aceeași zi liturgică, Biserica îl prăznuiește pe Sfântul Apostol și Evanghelist Luca, autorul Evangheliei care relatează această minune, precum și pe Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân. Cele trei teme – Evanghelia, Evanghelistul și mărturisitorul – se întâlnesc într-o singură teologie: Hristos este Viața, iar întâlnirea cu El schimbă sensul morții și al existenței omului.

Pericopa apostolică din Epistola către Galateni adaugă acestei perspective o dimensiune fundamentală: Evanghelia nu este invenție omenească, ci revelație primită de Apostol prin descoperirea lui Iisus Hristos. Sfântul Luca, la rândul său, nu transmite o simplă memorie religioasă despre Iisus, ci mărturia Bisericii despre Cel în care Dumnezeu a intrat în istorie pentru a ridica omul din moarte.

Nain – orașul în care două procesiuni se întâlnesc

Sfântul Evanghelist Luca relatează: „Și după aceea S-a dus într-o cetate numită Nain și cu El împreună mergeau ucenicii Lui și mulțime multă.”(Luca 7, 11)

În sensul imediat al narațiunii, Iisus intră într-o cetate.

Dar, teologic, se întâlnesc două mulțimi.

Una Îl urmează pe Hristos.

Cealaltă urmează un mort.

Una merge spre viață.

Cealaltă merge spre mormânt.

Una Îl are în mijloc pe Hristos.

Cealaltă are în mijloc un sicriu.

Această imagine poate fi citită ca o adevărată icoană a existenței umane.

Întreaga omenire se află într-o procesiune care, fără Hristos, se îndreaptă spre moarte. Omul poate construi, acumula, cunoaște, progresa, poate ridica cetăți și civilizații, dar rămâne sub condiția ultimă a morții.

Hristos intră însă în această procesiune.

Și atunci se produce întâlnirea decisivă.

Moartea Îl întâlnește pe Cel care este Viața.

Văduva – chipul omului rămas singur în fața morții

Sfântul Luca precizează:„Și iată, era dus mort unicul fiu al mamei sale, și ea era văduvă, și mulțime multă din cetate era cu ea.”(Luca 7, 12)

Evanghelistul insistă asupra unor detalii care nu sunt întâmplătoare.

Era văduvă.

Era singurul fiu.

Acum își pierde și copilul.

În societatea antică, această situație avea și consecințe sociale grave. Văduva, rămasă fără soț și fără fiu, devenea deosebit de vulnerabilă.

Prin urmare, Evanghelistul Luca nu prezintă numai drama morții.

Prezintă singurătatea omului în fața pierderii.

Și aici Evanghelia devine extraordinar de actuală.

Există oameni care plâng pierderea cuiva drag.

Dar există și oameni care, deși înconjurați de mulțime, rămân singuri în durerea lor.

Poți avea oameni în jur și să nu ai pe nimeni care să poată pătrunde în adâncul suferinței tale.

 Mântuitorul    Hristos însă vede ceea ce ceilalți doar însoțesc.

„Văzând-o, Domnul I S-a făcut milă de ea”

Acesta este unul dintre cele mai frumoase versete ale pericopei: „Și, văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu plânge!”(Luca 7, 13)

Observăm ordinea.

Hristos vede.

Apoi Se milostivește.

Apoi vorbește.

Nu este o minune mecanică.

Este întâlnirea dintre Persoana lui Hristos și persoana care suferă.

Sfântul Luca folosește aici verbul grec, σπλαγχνίζομαι (splagchnízomai) care  este un verb din limba greacă veche, întâlnit frecvent în Noul Testament, cu o semnificație teologică și duhovnicească profundă. Sensul său: a fi cuprins de milă profundă, a simți o compasiune lăuntrică, din adâncul ființei; a fi mișcat până în străfundurile inimii de suferința celuilalt.

Dumnezeu nu privește suferința omului de la distanță.

În Hristos, Dumnezeu Se apropie de ea.

Aceasta este una dintre cele mai importante afirmații ale teologiei creștine.

Dumnezeu nu este indiferent față de lacrimile omului.

„Nu plânge!” – un cuvânt imposibil pentru om, dar posibil pentru Dumnezeu

La prima vedere, porunca lui Hristos pare aproape imposibilă.

Cum să-i spui unei mame care și-a pierdut singurul copil: „Nu plânge”?

Hristos nu banalizează durerea.

Nu îi spune că moartea nu este importantă.

Nu îi cere să-și reprime suferința.

El îi spune „Nu plânge” pentru că urmează să-i arate că moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Același Hristos va plânge la mormântul lui Lazăr:„Iisus a lăcrimat.”(Ioan 11, 35)

Prin urmare, creștinismul nu este o spiritualitate a insensibilității.

Lacrima nu este lipsă de credință.

Hristos Însuși plânge.

Dar plânsul Lui este transfigurat de nădejde.

Creștinul poate plânge la mormânt, dar nu plânge ca unul care nu are nădejde.

Sfântul Apostol Pavel va spune:„Să nu vă întristați ca și ceilalți, care nu au nădejde.”(1 Tesaloniceni 4, 13)

Hristos Se atinge de sicriu

Textul continuă:„Și apropiindu-Se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit.”(Luca 7, 14)

În mentalitatea iudaică, contactul cu un mort atrăgea necurăție rituală (Numeri 19, 11-13).

Dar Hristos nu Se teme de moarte.

Mai mult decât atât: moartea nu-L atinge  pe Hristos; viața Lui biruie moartea.

Acesta este un principiu profund al teologiei Întrupării.

Hristos intră în condiția noastră fără să fie biruit de ea.

Ia asupra Sa mortalitatea noastră fără să devină prizonierul ei.

Sfântul Grigorie de Nazianz formulează această taină în celebra sa afirmație: „Ceea ce nu este asumat nu este vindecat.”

Fiul lui Dumnezeu asumă firea omenească pentru a o vindeca.

Se apropie de omul muritor pentru a-l conduce spre nemurire.

„Tinere, ție îți zic: Scoală-te!”

Cuvântul lui Hristos este scurt:„Tinere, ție îți zic: Scoală-te!”

Nu există formulă magică.

Nu există ritual complicat.

Nu există invocarea unei puteri superioare.

Există Cuvântul Creatorului.

Cel prin Care „toate s-au făcut” (Ioan 1, 3) vorbește din nou asupra creației.

La început, Dumnezeu spune și lumea apare.

Aici, Fiul spune și omul se ridică.

Aceasta este teologia profundă a minunii.

Învierea tânărului nu este doar restaurarea temporară a unei vieți biologice.

Este o anticipare profetică a Învierii universale.

Tânărul va muri din nou.

Dar Hristos va învia din morți pentru a nu mai muri niciodată.

De aceea, minunea din Nain este o fereastră către Paști.

„Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească”

Evanghelistul continuă:„Și s-a ridicat mortul și a început să vorbească. Și l-a dat mamei lui.”(Luca 7, 15)

Ultimele cuvinte sunt extraordinare:„L-a dat mamei lui.”

Hristos nu doar învie.

El restaurează comuniunea.

Moartea despărțise.

Hristos unește din nou.

Aceasta este lucrarea mântuirii.

Păcatul, moartea și iadul destramă comuniunea.

Hristos o restaurează.

Învierea nu este doar întoarcerea trupului la viață.

Este restaurarea relației.

„Prooroc mare S-a ridicat între noi”

Reacția mulțimii este: „Prooroc mare S-a ridicat între noi și Dumnezeu a cercetat pe poporul Său.”(Luca 7, 16)

Mulțimea intuiește ceva fundamental: Dumnezeu a cercetat poporul.

Expresia este de o mare densitate biblică.

În Vechiul Testament, „cercetarea” lui Dumnezeu poate însemna intervenția Sa în istorie pentru a mântui, judeca sau restaura.

Acum, Dumnezeu cercetează poporul în Persoana Fiului.

Nu mai este doar o intervenție de la distanță.

Este Dumnezeu Însuși prezent în mijlocul oamenilor.

Epistola către Galateni – Evanghelia care nu este de la oameni

Pericopa apostolică spune:„Dar vă fac cunoscut, fraților, că Evanghelia cea binevestită de mine nu este după om.”(Galateni 1, 11)

Sfântul Apostol Pavel explică originea apostolatului său: „Nici n-am primit-o de la om, nici n-am învățat-o, ci prin descoperirea lui Iisus Hristos.”(Galateni 1, 12)

Această afirmație este esențială pentru înțelegerea Bisericii.

Evanghelia nu este produsul unei comunități care L-a inventat pe Hristos.

Ea este răspunsul comunității la revelația lui Dumnezeu în Hristos.

 Apostolul   Pavel nu-și construiește autoritatea pe trecutul său.

Dimpotrivă, vorbește despre trecut pentru a arăta radicalitatea transformării:„Prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu și o pustiam.”(Galateni 1, 13)

Cel care prigonea devine Apostol.

Cel care era împotriva Bisericii devine unul dintre cei mai mari propovăduitori ai ei.

Aceasta este aceeași teologie pe care o vedem în Nain: Dumnezeu transformă radical realitatea omului.

Luca – Evanghelistul milei și al vieții

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ocupă un loc aparte în canonul Noului Testament.

El este autorul celei de-a treia Evanghelii și al Faptelor Apostolilor.

Sfântul Apostol Pavel îl numește:„Luca, doctorul cel iubit”(Coloseni 4, 14).

Tradiția Bisericii îl cinstește ca medic, evanghelist și însoțitor al Sfântului Pavel.

Nu este lipsit de semnificație faptul că medicul Luca este cel care ne transmite atât de sensibil lucrarea vindecătoare și milostivă a lui Hristos.

El nu prezintă un Dumnezeu indiferent.

Ne arată un Hristos care Se apropie de bolnav, de păcătos, de sărac, de văduvă, de femeia marginalizată, de omul exclus și de cel aflat în pragul morții.

Evanghelia lui Luca este, într-un sens profund, Evanghelia milostivirii.

Medicul care Îl descoperă pe Hristos, Doctorul sufletelor

Este impresionant că Luca, medic fiind, devine martor al Celui care spune:„Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.”(Luca 5, 31)

Medicina poate trata trupul.

Hristos vindecă omul în integralitatea lui.

Aceasta nu diminuează medicina.

Dimpotrivă, o așază într-o perspectivă antropologică mai largă.

Omul nu este doar trup.

Nu este nici doar suflet.

Este persoană, unitate de trup și suflet, chemată la comuniune cu Dumnezeu.

Sfântul Luca devine astfel o punte între arta vindecării trupești și taina vindecării duhovnicești.

Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân – fidelitatea care costă

Alături de Apostolul Luca, Biserica îl pomenește pe Sfântul Mucenic Marin cel Bătrân.

Mărturia mucenicului ne amintește că Evanghelia primită nu rămâne doar la nivelul cuvântului.

Ea cere fidelitate.

Mucenicia este forma extremă a mărturisirii, însă principiul ei este valabil pentru orice creștin: adevărul Evangheliei trebuie să pătrundă în viață.

Sfântul Marin devine astfel, în cadrul acestei zile liturgice, o icoană a consecvenței.

Luca ne transmite Evanghelia.

Marin ne arată prețul mărturisirii.

Iar Hristos este centrul amândurora.

De la Nain la Paști

Minunea din Nain nu poate fi izolată de întreaga teologie a Învierii.

Există o progresie în Evanghelie:

fiica lui Iair este înviată;

fiul văduvei din Nain este înviat;

Lazăr este înviat;

iar Hristos Însuși înviază.

Diferența este fundamentală.

Cei înviați de Hristos revin la viața biologică și, în cele din urmă, mor din nou.

Hristos înviază la o viață asupra căreia moartea nu mai are putere.

De aceea, Nain este pregustare pascală.

Hristos nu doar amână moartea.

El îi vestește înfrângerea definitivă.

Moartea nu mai este ultimul cuvânt

În perspectiva creștină, moartea rămâne un dușman.

Sfântul Apostol Pavel o numește „vrăjmașul cel din urmă” care va fi nimicit (1 Corinteni 15, 26).

Creștinismul nu romantizează moartea.

Dar proclamă că moartea nu mai este absolută.

De ce?

Pentru că Hristos a trecut prin ea.

Și a ieșit biruitor.

De aceea, în fața mormântului, Biserica poate plânge și spera simultan.

Plânge despărțirea.

Speră în Înviere.

„Dumnezeu a cercetat pe poporul Său” – Dumnezeu încă ne cercetează

Această afirmație din Evanghelie nu aparține doar trecutului.

Dumnezeu continuă să „cerceteze” lumea prin har.

O face prin Evanghelie.

Prin Sfânta Liturghie.

Prin Sfintele Taine.

Prin sfinți.

Prin întâlnirea cu omul care suferă.

Prin cuvântul care ne trezește conștiința.

Uneori, Dumnezeu ne cercetează printr-o bucurie.

Alteori, printr-o încercare.

Uneori, printr-un om.

Alteori, printr-o pierdere care ne obligă să ne întrebăm ce este cu adevărat important.

Dar cea mai profundă cercetare a lui Dumnezeu rămâne Hristos Însuși.

Ce înseamnă Nain pentru omul contemporan?

Fiecare generație are propriul său Nain.

Există familii care merg înainte cu sicriul unei relații distruse.

Există tineri care, deși trăiesc biologic, sunt interior lipsiți de sens.

Există oameni care au pierdut nădejdea.

Există suflete care au încetat să se mai roage.

Există inimi care nu mai cred că se pot ridica.

Și tocmai aici trebuie auzit cuvântul lui Hristos:„Scoală-te!”

Nu este doar un cuvânt adresat unui tânăr mort.

Este cuvântul adresat omului căzut.

Scoală-te din păcat.

Scoală-te din deznădejde.

Scoală-te din nepăsare.

Scoală-te din ura care te consumă.

Scoală-te din rușinea care te ține captiv.

Scoală-te și întoarce-te la Dumnezeu.

Biserica – comunitatea care merge cu Hristos

În Nain, două mulțimi se întâlnesc.

Această imagine poate deveni o profundă icoană eclesială.

Biserica este mulțimea care merge cu Hristos.

Nu pentru că membrii ei ar fi lipsiți de slăbiciuni.

Ci pentru că Îl urmează pe Cel care biruie moartea.

De aceea, misiunea Bisericii este să ducă în lume nu o ideologie, ci prezența lui Hristos.

Nu este suficient să spunem oamenilor că trebuie să aibă speranță.

Trebuie să le arătăm izvorul speranței.

Nu este suficient să vorbim despre viață.

Trebuie să-i conducem la Hristos, Care spune:„Eu sunt Învierea și Viața.”(Ioan 11, 25).

O Evanghelie care trebuie trăită

Sfântul Luca ne învață că Evanghelia trebuie transmisă cu fidelitate.

Sfântul Marin ne învață că trebuie mărturisită cu prețul vieții.

Văduva din Nain ne învață că Dumnezeu vede lacrima omului.

Tânărul înviat ne arată că moartea nu are ultimul cuvânt.

Iar Hristos ne arată că iubirea lui Dumnezeu este mai puternică decât moartea.

Aceasta este inima credinței creștine.

Nu o idee.

Nu un sistem filosofic.

Nu o simplă morală.

Ci întâlnirea cu Persoana lui Hristos.

În loc de încheiere: între cele două procesiuni

În fiecare zi, omul se află între două procesiuni.

Una merge spre moarte.

Cealaltă Îl urmează pe Hristos.

Una este procesiunea fricii, a păcatului, a deznădejdii și a însingurării.

Cealaltă este procesiunea Bisericii, a rugăciunii, a iubirii și a nădejdii.

La Nain, cele două procesiuni s-au întâlnit.

Și totul s-a schimbat.

Nu pentru că mulțimea ar fi fost mai puternică.

Nu pentru că mama ar fi avut suficientă credință.

Nu pentru că tânărul ar fi putut face ceva pentru sine.

Ci pentru că Hristos era acolo.

Aceasta este taina Bisericii.

Aceasta este taina Evangheliei.

Aceasta este taina vieții creștine.

Când Hristos intră în procesiunea noastră, moartea nu mai poate avea ultimul cuvânt.

Când Hristos Se apropie de sicriul sufletului nostru, ceea ce noi considerăm definitiv poate deveni începutul unei vieți noi.

Când Hristos spune „Scoală-te!”, nici trecutul, nici păcatul, nici rana, nici frica, nici chiar moartea nu mai pot pretinde că au autoritatea absolută asupra omului.

De aceea, Duminica a 20-a după Rusalii nu ne invită doar să admirăm o minune.

Ne cheamă să ne întrebăm:

• În ce procesiune merg?
• Merg spre moartea unei existențe închise în sine?
• Sau merg împreună cu Hristos?

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca ne pune înainte Evanghelia.

Sfântul Mucenic Marin ne pune înainte mărturisirea.

Văduva din Nain ne pune înainte lacrima.

Tânărul înviat ne pune înainte nădejdea.

Iar Hristos ne pune înainte Viața.

Și peste veacuri răsună cuvântul care a oprit procesiunea morții: „Tinere, ție îți zic: Scoală-te!”

Acest cuvânt este și astăzi viu.

Este adresat Bisericii.

Este adresat familiei.

Este adresat tânărului.

Este adresat celui căzut.

Este adresat celui care nu mai are putere să creadă.

Este adresat fiecăruia dintre noi.

Scoală-te!

 Pentru că Dumnezeu nu S-a făcut om pentru ca omul să rămână prizonierul morții.

Hristos a intrat în moarte pentru ca omul să poată intra în Viață.

Preot Nicău Nicolae