De la sulița de la Cruce la mărturisirea Învierii. Sfântul Mucenic Longhin Sutașul – taina unei inimi care a văzut și a crezut

„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” (Matei 27, 54)

Există în Evanghelie oameni care Îl întâlnesc pe Hristos fără să știe, pentru o vreme, Cine se află înaintea lor. Îl văd, dar nu-L recunosc. Îi aud cuvintele, dar nu le pătrund sensul. Sunt martori ai minunilor, însă rămân prizonierii propriilor certitudini. Și există, de cealaltă parte, oameni care, printr-o clipă de luminare, trec din întunericul necunoașterii în lumina credinței.

Între aceștia se află Sfântul Mucenic Longhin Sutașul, pomenit de Biserică la 16 octombrie.

Viața lui este una dintre cele mai impresionante istorii de convertire din tradiția creștină: un ostaș roman care participă la Răstignirea lui Hristos, vede cele petrecute pe Golgota, ajunge să mărturisească dumnezeirea Celui răstignit, păzește mormântul, devine martor al Învierii și, în cele din urmă, își pecetluiește credința prin mucenicie. Tradiția Bisericii îl identifică, de asemenea, cu ostașul care a împuns cu sulița coasta Mântuitorului, deși această identificare aparține tradiției hagiografice și nu este explicită în textul Evangheliei după Ioan.

În această succesiune de evenimente se concentrează o întreagă teologie: ochiul care vede, inima care se cutremură, mintea care înțelege, voința care se convertește și viața care mărturisește.

Omul aflat lângă Cruce

Evanghelia după Matei relatează că, după moartea Mântuitorului, sutașul și cei care păzeau împreună cu el au fost cuprinși de teamă și au mărturisit:

„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”(Matei 27, 54)

Este una dintre cele mai puternice mărturisiri din relatarea Pătimirilor Mântuitorului  Hristos.

Cel care o rostește nu este unul dintre Apostoli.

Nu este un cărturar al Legii.

Nu este unul dintre cei care Îl urmau pe Iisus din Galileea.

Este un militar roman.

Un om aflat, aparent, în afara poporului ales și în afara cercului ucenicilor.

Și tocmai el ajunge să vadă ceea ce alții, deși cunoscători ai Scripturii, refuză să vadă.

Aceasta constituie una dintre marile ironii teologice ale Pătimirilor: cei care se considerau aproape de Dumnezeu pot rămâne orbi, iar cel considerat străin poate deveni mărturisitor.

Sfântul Ioan Gură de Aur observă în mai multe rânduri că mărturia păgânilor devine, în Evanghelie, o mustrare pentru împietrirea celor care ar fi trebuit să-L recunoască pe Mesia.

Golgota – locul unde se descoperă identitatea lui Hristos

Ostașul Longhin nu vede un simplu om murind.

Vede un eveniment care depășește limitele obișnuite ale morții.

Evanghelia vorbește despre întunericul care acoperă pământul, despre cutremur și despre alte semne cosmice care însoțesc moartea lui Hristos.

În fața acestora, sutașul rostește mărturisirea:„Fiul lui Dumnezeu era Acesta.”

Teologic, această afirmație este esențială.

Hristos nu devine Fiul lui Dumnezeu la Înviere.

Nu devine Fiul lui Dumnezeu pentru că face minuni.

Nu devine Fiul lui Dumnezeu pentru că oamenii Îl recunosc.

El este Fiul veșnic al Tatălui.

Ceea ce se schimbă este privirea lui Longhin.

Hristos rămâne același.

Se schimbă omul care Îl privește.

Aici se află una dintre marile taine ale credinței: harul nu schimbă mai întâi realitatea din afara noastră; schimbă ochii cu care privim realitatea.

De la vedere la contemplare

În limba teologiei biblice, a vedea nu înseamnă întotdeauna a contempla.

Poți vedea fără să înțelegi.

Poți privi fără să recunoști.

Poți fi foarte aproape de un adevăr și totuși să rămâi străin de el.

Ostașul Longhin vede Crucea, dar ajunge să vadă dincolo de Cruce.

Aceasta este trecerea de la vederea fizică la vederea duhovnicească.

Într-un anumit sens, întreaga spiritualitate ortodoxă este o pedagogie a vederii.

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Curățirea inimii nu produce o informație nouă despre Dumnezeu, ci creează posibilitatea unei relații noi cu El.

Ostașul Longhin devine un om care vede.

Dar nu pentru că ochii trupului său au devenit mai puternici.

Ci pentru că inima lui începe să se lumineze.

Sulița și paradoxul vindecării

Tradiția Bisericii îl identifică pe Longhin cu ostașul care a împuns cu sulița coasta Mântuitorului.

Sfântul Evanghelist Ioan relatează:„Unul dintre ostași cu sulița a împuns coasta Lui și îndată a ieșit sânge și apă.”(Ioan 19, 34).

Textul biblic nu îi spune numele ostașului.

Tradiția hagiografică îl identifică drept Longhin și leagă de această rană și o minune a vindecării sale trupești. �

Din perspectivă teologică, însă, simbolismul este mai important decât identificarea istorică.

Cel care lovește coasta lui Hristos ajunge, potrivit tradiției, să fie vindecat prin ceea ce a izvorât din această coastă.

Este o imagine extraordinară a economiei mântuirii: rana lui Hristos devine vindecarea omului.

Crucea nu răspunde violenței prin violență.

Răspunde păcatului prin iubire.

Sângele și apa – izvoarele Bisericii

Părinții Bisericii au văzut în sângele și apa care ies din coasta lui Hristos o profundă semnificație eclesiologică și sacramentală.

Sfântul Ioan Gură de Aur interpretează acest episod în legătură cu Tainele Botezului și Euharistiei.

Din coasta lui Adam a fost zidită Eva.

Din coasta lui Hristos, Noul Adam, Părinții au văzut simbolic nașterea Bisericii.

Astfel, ostașul Longhin se află chiar în fața tainei din care se naște viața Bisericii.

El este ostaș.

Dar devine, prin credință, mărturisitor al Bisericii.

Este martor al morții.

Dar ajunge vestitor al Învierii.

Mormântul – școala Învierii

După moartea lui Hristos, ostașul Longhin primește, potrivit tradiției, misiunea de a păzi mormântul împreună cu soldații săi.

Acesta este unul dintre cele mai paradoxale locuri din istoria mântuirii.

Cei care trebuiau să păzească mormântul împotriva ucenicilor ajung, prin ceea ce văd, martori ai Învierii.

Biserica păstrează această imagine cu o profundă finețe teologică: soldații sunt puși să păzească un mort, dar devin martorii Celui Viu.

Piatră.

Pecete.

Strajă.

Și totuși, nimic nu poate împiedica Învierea.

Mormântul nu este sfârșitul.

Este locul din care începe o nouă creație.

Învierea și imposibilitatea de a cumpăra adevărul

După Înviere, tradiția Bisericii relatează că autoritățile au încercat să-i determine pe soldați să răspândească versiunea potrivit căreia ucenicii ar fi furat trupul lui Hristos.

Ostașul  Longhin refuză să accepte această minciună. Mărturia sinaxară îl prezintă apoi părăsind slujirea militară și propovăduind Învierea în Capadocia.

Aici se produce adevărata convertire.

Nu este suficient să recunoști că s-a întâmplat o minune.

Trebuie să-ți schimbi viața.

 Ostașul Longhin nu rămâne spectator.

El devine propovăduitor.

Nu păstrează experiența pentru sine.

O transformă în mărturie.

De la sabie la Cruce

Există o schimbare simbolică extraordinară în viața Sfântului Longhin.

La început, el poartă sabia Romei.

La sfârșit, poartă Crucea lui Hristos.

Nu mai este slujitorul unei puteri politice.

Devine slujitor al Împărăției lui Dumnezeu.

Această transformare nu trebuie interpretată ca o simplă schimbare profesională.

Este schimbarea centrului existenței.

Omul care înainte primea ordine de la o autoritate pământească începe să-și ordoneze întreaga existență după Evanghelie.

Sfântul Apostol Pavel spune:„Căci împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate și pace și bucurie în Duhul Sfânt.”(Romani 14, 17).

Ostașul Longhin descoperă o împărăție care nu se apără prin arme.

Se apără prin mărturisire.

Convertirea – nu emoție, ci metanoia

În cultura contemporană, convertirea poate fi înțeleasă ca o emoție religioasă puternică.

În teologia ortodoxă, însă, metanoia înseamnă mult mai mult.

Înseamnă schimbarea minții, a orientării interioare, a întregii existențe.

  Ostașul   Longhin nu doar se emoționează în fața minunilor.

El își schimbă viața.

Părăsește vechiul drum.

Își asumă riscul mărturisirii.

Ajunge să fie persecutat.

Și, în cele din urmă, moare pentru Hristos.

Aceasta este diferența dintre impresie religioasă și convertire.

Prima trece.

A doua transformă.

Mucenicul – omul care nu mai aparține fricii

Tradiția Bisericii relatează că Longhin a fost condamnat la moarte, fiind decapitat în timpul împăratului Tiberiu.

Martiriul este punctul culminant al vieții sale.

Dar este important să înțelegem ce anume îl face mucenic.

Nu moartea în sine.

Ci fidelitatea până la moarte.

Mucenicul este omul care a ajuns să-L iubească pe Hristos mai mult decât propria existență biologică.

De aceea, în Apocalipsă citim:„Fii credincios până la moarte și îți voi da cununa vieții.”(Apocalipsa 2, 10).

Cununa nu este premiul pentru suferință.

Este pecetea fidelității.

Crucea – nu eșec, ci revelație

Pentru ostașul  Longhin, Crucea a fost mai întâi un instrument al execuției.

Apoi devine revelație.

Aceasta este una dintre cele mai mari inversări de sens din creștinism.

Lumea vede în Cruce înfrângerea.

Biserica vede slava.

Lumea vede moarte.

Biserica vede începutul Învierii.

Lumea vede neputință.

Biserica vede iubirea atotputernică a lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel formulează paradoxul: „Cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”(1 Corinteni 1, 18).

Longhin a învățat această teologie nu din cărți.

A învățat-o stând sub Cruce.

Sutașul și teologia celor din afara Bisericii

Sfântul Longhin reprezintă și o temă misionară fundamentală.

El era „din afară”.

Dar a devenit mărturisitor.

Aceasta arată că harul lui Dumnezeu nu poate fi redus la criteriile noastre sociale.

Dumnezeu poate atinge o inimă acolo unde noi nu ne-am aștepta.

Un om poate părea foarte departe de Biserică și totuși să fie, într-o clipă, aproape de Dumnezeu.

De aceea, Biserica nu are voie să privească pe nimeni ca pe un caz pierdut.

Longhin ne amintește că nimeni nu este exclus din posibilitatea convertirii.

Longhin și pedagogia privirii

Poate cea mai actuală lecție a Sfântului Longhin este aceea a privirii.

Trăim într-o epocă în care vedem enorm de multe imagini.

Ecrane.

Fotografii.

Videoclipuri.

Știri.

Rețele sociale.

Dar această abundență vizuală nu înseamnă neapărat vedere duhovnicească.

Longhin ne învață că poți privi Crucea și să nu vezi.

Poți privi Evanghelia și să nu înțelegi.

Poți sta lângă altar și să rămâi departe cu inima.

Adevărata vedere începe atunci când omul nu mai privește doar cu ochii, ci cu inima.

Sfântul Longhin și omul contemporan

Omul de astăzi nu are nevoie numai de argumente.

Are nevoie de mărturii.

Într-o lume în care adevărul este adesea relativizat, Sfântul Longhin spune: Adevărul poate fi recunoscut.

Într-o lume în care omul se teme de schimbare:Convertirea este posibilă.

Într-o lume în care trecutul pare să condamne definitiv: Harul poate transforma omul.

Într-o lume în care frica domină:Credința poate deveni mai puternică decât moartea.

Într-o lume în care oamenii caută semne extraordinare: Cel mai mare semn este Hristos Cel răstignit și înviat.

De la martor la apostol

Mucenicul      Longhin este una dintre cele mai frumoase figuri ale trecerii de la martor ocular la mărturisitor.

El a văzut.

A crezut.

A mărturisit.

A propovăduit.

A pătimit.

A primit cununa.

Această succesiune poate deveni o paradigmă a vieții creștine.

Credința autentică nu se oprește la experiență.

Experiența devine responsabilitate.

Cel care a primit lumina este chemat să o transmită.

Cel care a primit iertarea este chemat să ierte.

Cel care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu este chemat să iubească.

Cel care a înțeles Crucea este chemat să-și poarte propria cruce.

„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!” – mărturisirea care străbate veacurile

Cuvintele Sfântului Longhin rămân printre cele mai puternice mărturisiri ale dumnezeirii lui Hristos.

Ele au fost rostite în fața unei Cruci.

Nu într-un moment de triumf.

Nu în fața unei mulțimi care Îl aclama.

Ci în momentul în care totul părea pierdut.

Aceasta este credința adevărată:

să-L recunoști pe Dumnezeu chiar și atunci când slava Lui este ascunsă sub Cruce.

În aceasta constă maturitatea credinței.

Când totul merge bine, este ușor să spui „cred”.

Dar când apare suferința, când rugăciunea pare fără răspuns, când nedreptatea pare să triumfe, când Crucea devine grea, atunci se vede dacă Hristos este pentru noi doar o idee sau Domnul viu al existenței noastre.

În loc de încheiere – când ochii se deschid

Sfântul Mucenic Longhin Sutașul rămâne unul dintre cele mai luminoase chipuri ale convertirii.

El a început prin a sta lângă Cruce.

A continuat prin a privi.

Apoi a văzut.

Apoi a mărturisit.

Apoi a plecat să propovăduiască.

Și, în cele din urmă, și-a dat viața.

Aceasta este calea de la spectator la ucenic.

Și poate că tocmai aici se află cea mai importantă întrebare pe care viața lui o adresează creștinului de astăzi.

Noi unde suntem?

Lângă Cruce, dar fără să înțelegem?

În fața mormântului, dar fără să credem?

În Biserică, dar fără să ne schimbăm viața?

Sau am ajuns, asemenea lui Longhin, să spunem cu întreaga noastră existență: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”

Mărturisirea Sfântului Longhin nu este doar o propoziție.

Este începutul unei vieți noi.

El nu s-a mulțumit să recunoască dumnezeirea lui Hristos.

A trăit în consecința acestei recunoașteri.

Aceasta este diferența dintre credință și simpla opinie religioasă.

Credința adevărată are consecințe.

Dacă Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, atunci trebuie să ne schimbăm viața.

Dacă Crucea este iubire, atunci trebuie să învățăm să iubim.

Dacă Învierea este adevărată, atunci moartea nu mai are ultimul cuvânt.

Dacă Hristos este viu, atunci fiecare zi trebuie trăită în lumina Lui.

Sfântul Longhin ne arată că Dumnezeu poate transforma chiar și pe cel care se află în partea opusă a Crucii într-un mărturisitor al Crucii.

Harul nu caută oameni perfecți.

Caută inimi deschise.

Nu caută trecuturi fără greșeală.

Caută oameni dispuși să înceapă din nou.

Nu cere o viață fără răni.

Poate transforma chiar rănile în izvoare ale mărturisirii.

De aceea, în fața icoanei Sfântului Mucenic Longhin, Biserica nu vede doar un soldat din veacul întâi.

Vede omul care a avut curajul să-și schimbe viața atunci când a înțeles adevărul.

Și poate că aceasta este rugăciunea cea mai potrivită pentru noi: Doamne, dă-ne și nouă ochii lui Longhin – ochi care să vadă dincolo de aparențe, inimă care să recunoască adevărul, curaj care să mărturisească și putere de a rămâne lângă Crucea Ta până la sfârșit.

Pentru că, în cele din urmă, minunea vieții Sfântului Longhin nu este doar că un sutaș a văzut un cutremur.

Minunea este că, în mijlocul cutremurului lumii, inima lui s-a trezit.

Și din acea inimă trezită s-a născut o mărturisire care continuă să străbată veacurile:„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu era Acesta!”

Preot Nicău Nicolae