Comoara din dulap: cutia cu nasturi păstrată din generație în generație

Era, de obicei, undeva într-un sertar, pe un raft al șifonierului sau într-un colț al dulapului. Uneori fusese, în viața ei anterioară, o cutie de bomboane. Alteori era o cutie metalică, una de carton sau pur și simplu un recipient care își pierduse demult rostul inițial.

Înăuntru exista însă o lume întreagă.

Mosoare de ață albă și neagră, câteva culori imposibil de definit, ace înfipte într-o perniță făcută în casă, bolduri, capse, elastice, bucăți de panglică și, mai ales, nasturi. Zeci de nasturi. Mari, mici, sidefați, transparenți, maro, albaștri, metalici. Unii singuri. Alții legați câte doi sau trei cu o ață, ca să nu se rătăcească.

Pentru copiii care deschideau cutia fără permisiune, era aproape o ladă cu comori. Pentru adulți, era ceva mult mai pragmatic: lucrurile de care puteai avea nevoie când se desprindea un nasture cu cinci minute înainte să pleci de acasă.

Astăzi pare un obiect neînsemnat. Dar cutia aceea spune, poate mai bine decât multe fotografii, povestea unei epoci în care lucrurile nu erau abandonate la prima defecțiune.

Nasturele care nu se arunca

Exista un gest aproape automat: înainte ca o haină prea uzată să devină cârpă sau să fie aruncată, nasturii puteau fi recuperați.

Nu pentru că cineva știa exact unde vor ajunge. Poate nu aveau să fie folosiți niciodată. Dar „sunt buni” era un argument suficient.

Așa ajungeau în cutie nasturi de la paltoane dispărute de ani întregi, de la cămăși rămase mici, de la uniformele copiilor sau de la o rochie pe care nimeni nu și-o mai amintea.

Separat, fiecare dintre ei nu valora aproape nimic. Împreună, formau un inventar domestic.

Și exista ceva fascinant în căutarea unui nasture potrivit. Răsturnai cutia pe masă și începea selecția: prea mare, prea mic, prea lucios, prea închis, „ăsta parcă merge”. Nu era obligatoriu să fie identic. Trebuia doar să salveze haina.

Într-o vreme în care obiectele erau folosite mai mult timp, diferența dintre „stricat” și „bun” putea fi, literalmente, un nasture.

Când a ști să coși era o deprindere obișnuită

În gospodăria tradițională românească, torsul, țesutul, cusutul și repararea textilelor au avut vreme îndelungată un loc firesc în viața de zi cu zi.

Muzeul Național al Țăranului Român vorbește despre cusut ca despre unul dintre gesturile care făceau parte din universul domestic și păstrează în colecțiile și expozițiile sale numeroase mărturii ale acestei culturi a lucrului făcut cu mâna.

În apartamentele noi de la oraș, lumea se mai schimbase, dar acul și ața nu dispăruseră.

Să coși un nasture, să prinzi tivul unei fuste, să cârpești discret o ruptură sau să schimbi elasticul unei perechi de pantaloni erau operațiuni suficient de obișnuite încât multe familii aveau la îndemână tot ce le trebuia.

Nu era neapărat hobby. Era pur și simplu ceva ce știai să faci.

În anii lipsurilor, cutia devenea și mai importantă

Există însă și o parte a poveștii pe care nostalgia nu ar trebui să o îndulcească.

În România comunistă, mai ales în anii ’80, posibilitățile de cumpărare erau limitate, inclusiv în ceea ce privește îmbrăcămintea. Cercetări bazate pe istorii de viață descriu o piață cu modele și materiale puțin variate și arată că mersul la croitoreasă, tricotatul și confecționarea hainelor în casă reprezentau soluții frecvente. Hainele se făceau la croitoreasă sau se tricotau acasă și era nevoie de „multă imaginație” pentru a arăta bine, pentru că în comerț existau puține modele și culori.

În asemenea condiții, repararea nu era o declarație despre sustenabilitate. Era economie.

Un fermoar schimbat putea prelungi viața unei fuste. Un petic pus cu grijă salva pantalonii copilului. Un pulover putea fi desfăcut, iar lâna refolosită. Hainele copiilor treceau adesea de la unul la altul, iar o piesă bună era modificată înainte de a fi abandonată.

Cutia cu ațe și nasturi făcea parte din acest mecanism minuscul de supraviețuire cotidiană.

Nu rezolva marile lipsuri ale epocii. Rezolva însă problema de mâine dimineață: nasturele căzut de la palton.

Și mai era mașina de cusut

În unele case, lângă cutia de ațe exista și personajul principal al întregului arsenal: mașina de cusut.

Unele femei știau să croiască, altele doar să modifice. Se scurtau pantaloni, se transformau rochii, se făceau perdele, fețe de pernă sau haine pentru copii. Revistele și tiparele circulau, ideile se împrumutau, materialele erau păstrate.

Cercetările despre vestimentația perioadei comuniste arată tocmai această contradicție: o ofertă comercială restrictivă, dar o preocupare permanentă pentru eleganță și individualitate. Femeile improvizau, apelau la croitorese, tricotau sau modificau haine pentru a ieși din uniformitatea produselor disponibile.

Creativitatea venea, uneori, tocmai din faptul că nu puteai intra într-un magazin și găsi zece variante ale aceluiași lucru.

Cutia era și un fel de memorie a familiei

Poate aici începe partea cea mai greu de explicat celor care n-au avut niciodată una.

Cutia nu era perfect organizată.

Din contră.

Ațele se încurcau. Acele dispăreau exact când aveai nevoie de ele. Un centimetru de croitorie se încolăcea printre mosoare. Nasturii se adunau fără vreo logică aparentă.

Dar fiecare lucru venea de undeva.

Nasturele acela mare fusese probabil de la pardesiul mamei. Cei mici, albi, poate de la o cămașă. Bucata aceea de elastic fusese păstrată „că nu se știe”. Într-un colț putea exista chiar și o cheiță ruginită, o monedă, o agrafă sau un obiect care nu avusese niciodată vreo legătură cu croitoria și pe care nimeni nu mai știa de ce îl pusese acolo.

Cutia devenea involuntar o arhivă.

Nu una cu acte și date, ci una făcută din obiecte atât de mici încât nimeni nu se gândea să le considere importante.

Iar uneori tocmai acestea supraviețuiesc.

Haina nu mai există. Omul care a purtat-o poate nu mai este nici el. Dar într-o cutie uitată într-un dulap a rămas nasturele.

„Lasă-l, poate trebuie”

Poate că expresia aceasta spune cel mai bine filosofia cutiei.

„Nu-l arunca.”

„Mai e bun.”

„Poate trebuie.”

Generațiile de atunci păstrau uneori lucruri până la limita absurdului, iar explicația nu ținea doar de cumpătare. Venea și din experiența unei lumi în care nu aveai certitudinea că vei găsi repede altul.

Astăzi, mecanismul este aproape invers.

Dacă un tricou se deteriorează, de multe ori este mai simplu să cumpărăm altul. Dacă lipsește un nasture, putem descoperi că prețul unei reparații pare disproporționat față de prețul unei haine noi. Industria modei a făcut accesibilă o cantitate uriașă de produse, iar relația noastră cu ele s-a schimbat.

În mod aproape ironic, Europa încearcă acum să readucă în vocabular exact câteva dintre gesturile pe care vechea cutie de cusut le presupunea firesc: reparare, reutilizare, durabilitate. Strategia europeană pentru textile prevede ca produsele să devină mai rezistente și mai ușor de reparat și încurajează dezvoltarea serviciilor de reutilizare și reparații.

Ceea ce cândva se făcea din nevoie a devenit, într-o societate a abundenței, obiectiv de economie circulară.

Poate că de aceea ne emoționează

Nu ne este dor, probabil, de acul care ne înțepa degetul când căutam ceva prin cutie. Nici de ața care nu nimerea nicicum în urechea acului. Și cu siguranță nu ar trebui să ne fie dor de anii în care multe lucruri erau greu de găsit.

Dar ne poate fi dor de altceva.

De senzația că obiectele aveau o istorie mai lungă.

De haina care nu devenea gunoi pentru că îi lipsea un nasture. De mâinile unei mame sau ale unei bunici care rezolvau problema în câteva minute. De copilul care stătea lângă masă și răscolea fascinat printre nasturi, convins că a descoperit niște pietre prețioase.

Și poate de acea formă de răbdare în care, înainte de a cumpăra altceva, încercai să repari ceea ce aveai.

În multe case, cutia există încă. Probabil mult mai rar deschisă.

Stă undeva în dulap, cu aceleași mosoare începute, cu ațe ale căror culori nu se mai potrivesc cu nimic și cu nasturi de la haine care au dispărut cu decenii în urmă.

Nimeni nu are curajul să-i arunce.

Poate pentru că știm, fără să spunem asta, că în cutia aceea nu mai sunt doar niște nasturi.

Sunt bucăți foarte mici dintr-o lume întreagă.