Nevoia de certitudine și credința – cum trăim când nu avem toate răspunsurile?

„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.” (Marcu 9, 24)

Omul contemporan trăiește sub presiunea unei dorințe tot mai puternice de certitudine. Vrea să știe înainte de a pleca, să verifice înainte de a avea încredere, să prevadă înainte de a decide și să controleze înainte de a se angaja. Întrebarea „Ești sigur?” a devenit aproape reflexul unei civilizații care se teme de necunoscut.

Această nevoie nu este în sine păcătoasă. Omul are nevoie de adevăr. Are nevoie de repere, de discernământ, de criterii și de o anumită stabilitate a judecății. Problema apare atunci când dorința legitimă de adevăr se transformă în pretenția de a avea garanții absolute înaintea oricărui act de încredere.

În această situație, credința poate fi înțeleasă greșit. Unii o reduc la acceptarea unor lucruri neverificabile. Alții cred că a avea credință înseamnă să nu mai pui întrebări. Alții, dimpotrivă, refuză credința pentru că nu suportă existența unor zone pe care mintea lor nu le poate controla.

Tradiția Bisericii propune o cale mult mai profundă.

Credința nu este absența întrebărilor.

Credința este modul în care omul se așază înaintea adevărului atunci când nu poate cuprinde încă întregul adevăr.

Ea nu desființează rațiunea, ci o eliberează de orgoliul de a se considera măsura ultimă a realității. Sfântul Ioan Damaschin definește credința ca încredere în cele nădăjduite și în cele nevăzute și subliniază că ea nu trebuie confundată cu o curiozitate indiscretă.

Aici începe adevărata problemă teologică: cum poate omul să trăiască fără să aibă toate răspunsurile și, totuși, fără să cadă în nesiguranță?

Nevoia de certitudine este înscrisă în structura omului

Omul caută certitudinea pentru că este o ființă orientată către adevăr.

Mintea nu suportă ușor contradicția. Inima nu suportă ușor nesiguranța. Voința are nevoie de un temei pentru a decide.

De aceea, încă din copilărie întrebăm: „De ce?”. Mai târziu întrebarea se schimbă, dar nevoia rămâne.

De ce mi se întâmplă aceasta?

De ce a plecat omul pe care îl iubeam?

De ce nu s-a întâmplat ceea ce am cerut în rugăciune?

De ce un om drept suferă?

De ce un om rău prosperă?

De ce Dumnezeu tace într-o anumită situație?

Aceste întrebări nu sunt semne că omul nu are credință. Uneori sunt chiar expresia faptului că ia credința în serios.

Problema nu este întrebarea.

Problema este ce facem cu ea.

Putem transforma întrebarea într-o revoltă definitivă sau o putem transforma într-o căutare.

Putem cere lui Dumnezeu explicații ca unui tribunal sau putem sta înaintea Lui ca fii care încă nu înțeleg.

Această diferență este esențială.

Credința nu înseamnă să crezi fără temei

Este necesar să spunem limpede acest lucru, mai ales într-o epocă în care credința este uneori caricaturizată.

Credința creștină nu este credulitate.

Nu înseamnă să accepți orice afirmație doar pentru că este prezentată în limbaj religios.

Nu înseamnă să renunți la rațiune.

Nu înseamnă să numești adevărat orice lucru pe care ai dori să-l fie adevărat.

Tradiția ortodoxă afirmă o relație profundă între credință și cunoaștere. Credința are conținut, are obiect și are temei. Ea se întemeiază pe revelația lui Dumnezeu și pe mărturia Bisericii. Într-o formulare catehetică ortodoxă contemporană, credința este prezentată ca având legătură cu cunoașterea și cu încrederea, nu cu un salt arbitrar în irațional.

Fericitul Augustin face o distincție importantă între ceea ce cunoaștem, ceea ce credem și ceea ce doar presupunem. Pentru el, credința nu trebuie confundată cu opinia arbitrară. Omul poate crede cu responsabilitate ceva ce încă nu poate demonstra prin propria sa experiență directă, fără ca aceasta să fie o renunțare la rațiune.

Aceasta este important pentru omul contemporan.

Nu ni se cere să credem fără motive.

Ni se cere să înțelegem că există realități pentru care cunoașterea noastră nu funcționează numai prin demonstrație directă.

Certitudinea matematică și certitudinea personală nu sunt același lucru

Una dintre confuziile timpului nostru este aceea că orice adevăr trebuie să aibă forma unei demonstrații matematice.

Dar viața însăși ne contrazice.

Nu demonstrăm matematic că un om ne iubește.

Nu demonstrăm matematic că un prieten va rămâne lângă noi.

Nu demonstrăm matematic că o persoană este demnă de încredere.

Nu demonstrăm matematic că mâine vom fi în viață.

Și totuși, luăm decizii pe baza încrederii.

Căsătoria însăși presupune o formă de încredințare a viitorului. Nimeni nu poate oferi celuilalt o demonstrație absolută a tuturor zilelor care vor veni.

Viața umană nu este construită numai pe demonstrații, ci și pe mărturie, fidelitate, promisiune și încredere.

Așadar, credința nu este o excepție ciudată de la modul în care funcționează existența umană.

Ea duce această structură a încrederii către Dumnezeu.

Diferența este că obiectul credinței nu este o ipoteză, ci Persoana lui Dumnezeu.

De aceea, credința creștină este fundamental relațională.

Nu spunem doar: „Cred că Dumnezeu există”.

Spunem: „Cred în Dumnezeu.”

Este o diferență uriașă.

Prima formulare poate indica acceptarea unei propoziții.

A doua implică încredințarea unei existențe.

Avraam: credința începe înaintea hărții complete

Una dintre cele mai puternice imagini biblice ale credinței este Avraam.

Dumnezeu îi spune: „Ieși din pământul tău și din neamul tău și din casa tatălui tău și vino în pământul pe care ți-l voi arăta” (Facere 12, 1).

Observăm ceva extraordinar: Dumnezeu nu îi oferă lui Avraam întreaga hartă.

Nu îi spune toate detaliile.

Nu îi explică fiecare etapă.

Îi cere să plece.

Epistola către Evrei va interpreta această plecare ca act de credință: Avraam „a ascultat și a ieșit, neștiind unde merge” (Evrei 11, 8).

Aici avem una dintre definițiile existențiale ale credinței.

A merge cu Dumnezeu înainte de a cunoaște întregul drum.

Aceasta nu este iraționalitate.

Este încredere.

Avraam nu pleacă pentru că nu îi pasă unde ajunge. Pleacă pentru că are încredere în Cel care îl cheamă.

În viața contemporană, această lecție este esențială.

Uneori cerem de la Dumnezeu să ne arate mai întâi toate consecințele și abia apoi suntem dispuși să ascultăm.

Dar credința biblică funcționează invers.

Mai întâi vine încrederea.

Apoi drumul.

Iar în timpul drumului se descoperă ceea ce nu putea fi văzut de la început.

Patericul: omul duhovnicesc nu se sprijină pe propria certitudine

Părinții pustiei au cunoscut foarte bine pericolul certitudinii de sine.

Una dintre marile lor preocupări a fost discernământul.

Nu orice gând trebuie primit.

Nu orice vedenie trebuie acceptată.

Nu orice sentiment trebuie interpretat ca mesaj divin.

Nu orice impuls interior trebuie urmat.

De aceea, în Pateric apare atât de des recursul la un bătrân.

Monahul nu are încredere absolută în propria interpretare.

El întreabă.

Se smerește.

Așteaptă.

Ascultă.

Aceasta nu înseamnă anularea persoanei.

Înseamnă recunoașterea faptului că omul se poate înșela chiar atunci când este sincer.

Aceasta este o lecție extraordinar de actuală.

Astăzi avem acces la mai multe opinii decât oricând, dar acest lucru nu înseamnă că avem și mai mult discernământ.

Putem găsi argumente pentru aproape orice.

Putem găsi un videoclip care ne confirmă.

Un articol care ne dă dreptate.

Un grup care gândește ca noi.

O comunitate virtuală care ne întărește suspiciunile.

Părinții pustiei ne-ar întreba însă altceva: „Te-ai întrebat dacă gândul tău este adevărat sau doar dacă îți place?”

Avva Pimen și primejdia încrederii în propria judecată

În tradiția patericală, Avva Pimen este unul dintre cei mai importanți Părinți ai discernământului.

Într-o serie de apoftegme, el revine asupra nevoii de a nu te încrede orbește în propria judecată și de a nu răspunde impulsiv.

Această atitudine are o valoare enormă pentru omul de astăzi.

O persoană care crede că trebuie să fie sigură de tot ajunge să reacționeze la fiecare informație.

Un om care știe că poate greși își lasă loc pentru cercetare.

A spune „poate nu am înțeles bine” nu este slăbiciune.

Este maturitate.

A spune „mai verific” nu este lipsă de credință.

Este responsabilitate.

A spune „nu știu încă” nu este capitulare.

Este respect pentru adevăr.

În spiritualitatea ortodoxă, smerenia nu înseamnă să negi adevărul pe care îl cunoști, ci să nu transformi cunoașterea ta limitată într-o măsură absolută.

Avva Antonie și discernerea gândurilor

Viața Sfântului Antonie cel Mare, așa cum este prezentată de Sfântul Atanasie al Alexandriei, constituie un adevărat tratat despre discernământ.

Antonie s-a retras în pustie nu pentru a fugi de adevăr, ci pentru a-l căuta.

Biografia sa arată un om care învață treptat să distingă între gândurile care conduc către Dumnezeu și cele care îl îndepărtează.

Pentru  Sfântul Antonie, nu orice experiență extraordinară era acceptată fără cercetare.

Aceasta este o lecție extrem de actuală.

Trăim într-o epocă a impresiilor puternice. O imagine ne impresionează, un discurs ne convinge, o mărturie ne emoționează, o experiență personală ne pare absolută.

Dar emoția nu este criteriu suficient pentru adevăr.

Părinții ne învață să întrebăm:

De unde vine acest gând?

Unde mă conduce?

Mă face mai smerit?

Mă face mai iubitor?

Mă apropie de Biserică?

Mă face mai responsabil?

Sau mă face superior, suspicios, agresiv și convins că numai eu văd adevărul?

Aceste întrebări sunt extraordinar de practice.

Credința nu elimină incertitudinea; îi schimbă centrul de greutate

Este posibil să avem credință și să nu știm ce se va întâmpla mâine.

Este posibil să ne rugăm și să nu știm cum va veni răspunsul.

Este posibil să iubim și să nu știm cât va dura o anumită etapă a vieții.

Este posibil să alegem bine și să nu vedem imediat rezultatul.

Credința nu ne oferă control asupra viitorului.

Ne oferă însă un temei pentru a-l traversa.

Aceasta este diferența dintre credință și predicție.

Credința nu spune: „Știu exact ce se va întâmpla.”

Credința spune: „Nu știu exact ce se va întâmpla, dar știu în mâinile Cui îmi încredințez viața.”

Această propoziție poate schimba radical existența.

Pentru că problema omului nu este întotdeauna faptul că nu știe viitorul.

Problema este că vrea să-l controleze.

Credința îl eliberează de această imposibilitate.

„Cred, Doamne!” – rugăciunea unui om care încă se luptă

Una dintre cele mai frumoase rugăciuni ale Evangheliei este și una dintre cele mai omenești:„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).

În această propoziție coexistă două realități.

Credința și lupta.

Încrederea și slăbiciunea.

Mărturisirea și neputința.

Omul nu vine înaintea lui Hristos pretinzând că are o credință perfectă.

Își aduce chiar amestecul interior.

Aceasta este o veste extraordinară pentru omul contemporan.

Nu trebuie să aștepți să devii perfect pentru a te ruga.

Nu trebuie să ai toate răspunsurile pentru a intra în Biserică.

Nu trebuie să elimini orice întrebare pentru a spune „Doamne”.

Credința poate începe chiar în mijlocul nesiguranței.

Poate începe cu o rugăciune foarte simplă:„Doamne, nu înțeleg, dar nu vreau să plec de lângă Tine.”

Aceasta poate fi uneori o credință mai autentică decât multe declarații triumfaliste.

Sfântul Apostol Toma și problema verificării

Apostolul Toma a rămas în memoria creștină drept „necredinciosul Toma”. Dar această etichetă simplifică excesiv textul Evangheliei.

Toma nu spune că nu va crede niciodată.

El spune că vrea să vadă.

Hristos nu îl umilește.

Îi vine în întâmpinare.

„Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele” (Ioan 20, 27).

Apoi urmează una dintre cele mai profunde mărturisiri hristologice din Noul Testament:„Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Toma nu primește o demonstrație abstractă.

Îl întâlnește pe Hristos Cel înviat.

Aceasta este esența credinței creștine.

Credința nu se întemeiază pe o idee, ci pe o Persoană.

Nu credem pentru că o formulă ne liniștește.

Credem pentru că Dumnezeu S-a făcut cunoscut în istorie, iar Biserica păstrează mărturia apostolică despre Hristos.

De aceea, îndoiala nu trebuie tratată întotdeauna prin rușinare.

Uneori ea trebuie însoțită către întâlnirea cu Hristos.

Sfântul Grigorie Teologul: smerenia minții înaintea lui Dumnezeu

Sfântul Grigorie de Nazianz, unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, este un exemplu extraordinar de echilibru între rațiune și smerenie.

El nu fuge de întrebările dificile.

Dimpotrivă, scrie teologie de o extraordinară densitate intelectuală.

Dar tocmai această rigoare îl conduce la recunoașterea limitelor omului.

Într-unul dintre discursurile sale teologice, observă că pentru a vorbi adecvat despre Dumnezeu sunt necesare nu numai inteligența și limbajul, ci și curățirea celui care vorbește și a celui care ascultă.

Aceasta este o observație extraordinară.

Problema nu este numai dacă știm suficient.

Problema este dacă suntem suficient de curați pentru a vedea ceea ce știm.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este doar problemă de inteligență.

Este problemă de transfigurare.

Sfântul Ioan Damaschin și credința care devine viață

Sfântul Ioan Damaschin, unul dintre marii sistematizatori ai teologiei patristice, afirmă că există o credință care vine prin auzirea Scripturilor și care se desăvârșește prin împlinirea poruncilor lui Hristos.

Această afirmație este fundamentală.

Credința nu este doar ceea ce susținem intelectual.

Este ceea ce începem să trăim.

Dacă spun că Dumnezeu este iubire, dar nu pot ierta, credința mea nu a coborât încă în existență.

Dacă spun că Dumnezeu este providență, dar sunt permanent paralizat de frică, credința mea încă nu a devenit încredințare.

Dacă spun că Hristos este Domn, dar fiecare decizie este dictată de orgoliu, mărturisirea mea rămâne incompletă.

Credința devine adevărată în noi atunci când începe să ne reorganizeze viața.

Ce facem când Dumnezeu nu răspunde?

Aici se află una dintre cele mai grele experiențe ale omului credincios.

Ne rugăm.

Așteptăm.

Și răspunsul nu vine în forma cerută.

Ce facem?

Prima reacție este adesea să căutăm o explicație.

„De ce?”

Dar există un moment în care întrebarea trebuie să se transforme.

De la:„Doamne, de ce ai făcut aceasta?”

la:„Doamne, cum pot rămâne cu Tine în această situație?”

Aceasta nu înseamnă abandonarea rațiunii.

Înseamnă mutarea centrului spiritual de la explicație la comuniune.

Uneori nu vom afla niciodată în această viață de ce o anumită suferință a fost îngăduită.

Dar putem afla cum să rămânem oameni în interiorul ei.

Putem afla cum să nu devenim cruzi.

Cum să nu ne pierdem credința.

Cum să nu transformăm durerea în ură.

Cum să nu permitem rănii să ne definească.

Acesta este un răspuns duhovnicesc, chiar atunci când explicația intelectuală rămâne incompletă.

Omul contemporan și obsesia verificării

Astăzi, certitudinea este adesea căutată prin verificări succesive.

Citind.

Recitind.

Comparând.

Căutând opinii.

Întrebând mai mulți oameni.

Verificând reacțiile altora.

Uneori acest lucru este responsabil.

Dar există un punct în care verificarea nu mai produce discernământ, ci anxietate.

Mai citim încă un articol pentru a ne liniști și descoperim alte zece opinii.

Mai cerem încă o confirmare și devenim și mai nesiguri.

Mai întrebăm încă o persoană și ajungem să nu mai avem curajul de a decide.

În viața spirituală, această stare poate deveni paralizantă.

Creștinul trebuie să învețe să distingă între cercetarea responsabilă și imposibilitatea de a decide fără garanție absolută.

Uneori, după ce ai cercetat, trebuie să alegi.

Credința începe să lucreze tocmai acolo unde analiza nu mai poate face pasul următor.

Șapte practici pentru omul care nu are toate răspunsurile

1. Învață să spui „nu știu”

Nu orice întrebare trebuie rezolvată imediat.

„Nu știu” este uneori începutul adevăratei înțelepciuni.

2. Nu lua o emoție drept verdict

Faptul că simți ceva intens nu înseamnă automat că acel lucru este adevărat.

Emoția trebuie discernută.

3. Nu lua decizii definitive în momente de tulburare

Părinții pustiei au cunoscut valoarea amânării reacției.

Când sufletul este tulburat, judecata poate fi deformata.

4. Caută sfatul unui om duhovnicesc

Nu pentru a transfera altuia responsabilitatea vieții tale, ci pentru a evita izolarea propriei perspective.

Uneori o singură întrebare pusă de un om cu experiență poate descoperi ceea ce nu vedeai.

5. Roagă-te înainte de a cere explicații

Nu transforma rugăciunea într-un interogatoriu.

Începe prin:„Doamne, luminează-mă!”

Nu doar:„Doamne, explică-mi!”

6.Ține aproape Sfânta Scriptura

Când propriile gânduri devin contradictorii, Scriptura oferă un criteriu exterior subiectivității noastre.

Origen îi recomandă celui care cercetează Scriptura să „bată” la ușa textului prin rugăciune și să caute sensul ascuns cu credință.

7. Nu confunda lipsa răspunsului cu lipsa lui Dumnezeu

Aceasta este poate cea mai importantă regulă.

Faptul că nu înțelegi lucrarea lui Dumnezeu nu înseamnă că Dumnezeu nu lucrează.

Credința matură suportă tensiunea

Credința infantilă cere ca Dumnezeu să explice totul.

Credința matură poate spune:„Nu înțeleg încă.”

Această expresie – „încă” – este esențială.

Pentru că ea păstrează deschisă posibilitatea înțelegerii.

Omul credincios nu trăiește într-o lume fără întrebări.

Trăiește într-o lume în care întrebările sunt orientate către Dumnezeu.

El poate avea nelămuriri fără să aibă deznădejde.

Poate avea temeri fără să renunțe la nădejde.

Poate avea momente de întuneric fără să concluzioneze că Dumnezeu a dispărut.

Fericitul Augustin exprimă într-o formă memorabilă această relație dintre credință și înțelegere: credința precede anumite forme de înțelegere, iar înțelegerea poate deveni apoi o împlinire a credinței.

Nu este o invitație la anti-intelectualism.

Este o recunoaștere a faptului că nu putem cere să vedem întregul înainte de a începe să mergem.

Ce înseamnă, practic, să trăiești fără toate răspunsurile?

Înseamnă să te ridici dimineața fără să știi tot ce va aduce ziua și totuși să fii recunoscător.

Înseamnă să îți faci datoria fără garanția succesului.

Înseamnă să iubești fără să ai certitudinea că vei fi iubit în aceeași măsură.

Înseamnă să îți crești copiii fără să poți controla viitorul lor.

Înseamnă să slujești Biserica fără să știi întotdeauna ce roade va aduce lucrarea ta.

Înseamnă să plantezi chiar dacă nu vei vedea întotdeauna recolta.

Înseamnă să te rogi și atunci când rugăciunea pare uscată.

Înseamnă să alegi binele chiar atunci când nu primești imediat confirmarea că ai ales bine.

Înseamnă să poți spune:„Doamne, nu cunosc tot drumul. Dar Te cunosc pe Tine.”

Aceasta este diferența dintre nesiguranță și credință.

Concluzie – nu avem nevoie să știm totul pentru a putea merge mai departe

Una dintre cele mai mari eliberări duhovnicești este să înțelegem că Dumnezeu nu ne-a cerut să știm totul.

Ne-a cerut să-L iubim.

Să-L urmăm.

Să păzim poruncile.

Să ne pocăim.

Să iubim aproapele.

Să ne rugăm.

Să rămânem în Biserică.

Să avem discernământ.

Să nu ne încredem în propria suficiență.

Și să păstrăm vie nădejdea.

Avraam nu a primit harta completă.

Apostolii nu au înțeles totul din prima clipă.

Toma apostolul a avut nevoie de întâlnirea cu Hristos Cel înviat.

Părinții pustiei au învățat prin ani de nevoință că nu orice gând trebuie crezut.

Sfinții teologi au vorbit despre Dumnezeu tocmai pentru a mărturisi că Dumnezeu depășește puterea cuvintelor lor.

Aceasta este credința matură: nu o certitudine care a eliminat toate întrebările, ci o încredere care a învățat să nu se destrame din cauza lor.

Omul contemporan caută adesea siguranța spunând: „Vreau să știu ce se va întâmpla.”

Evanghelia îl conduce către o altă siguranță:„Vreau să știu cu Cine voi merge prin ceea ce se va întâmpla.”

Aceasta este diferența dintre control și credință.

Controlul cere viitorului să se explice.

Credința încredințează viitorul lui Dumnezeu.

Controlul spune: „Voi fi liniștit când voi ști.”

Credința spune: „Pot rămâne în pace chiar dacă nu știu totul, pentru că Dumnezeu știe.”

Iar aici se află una dintre cele mai frumoase forme ale maturității creștine.

Nu să avem răspuns la orice întrebare.

Ci să știm unde să ducem întrebarea.

Nu să eliminăm toate necunoscutele.

Ci să nu permitem necunoscutului să ne despartă de Dumnezeu.

Nu să avem certitudinea asupra fiecărei împrejurări.

Ci certitudinea că, în orice împrejurare, Dumnezeu rămâne Dumnezeu.

De aceea, rugăciunea acelui tată din Evanghelie poate deveni rugăciunea unei întregi generații: „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele.”

Este rugăciunea omului care încă întreabă, dar nu mai fuge.

A omului care încă nu înțelege, dar continuă să creadă.

A omului care nu are toate răspunsurile, dar are o Persoană căreia îi poate încredința toate întrebările.

Și poate că aceasta este una dintre cele mai adevărate definiții ale credinței: să poți merge înainte fără să ai toate răspunsurile, pentru că știi în mâinile Cui se află drumul pe care încă nu-l vezi.

Preot  Nicău Nicolae