Pe Ceahlău cresc plante carnivore. Raritățile botanice ascunse în turbăriile de pe platoul înalt

Când vorbim despre flora Ceahlăului, primele imagini care vin în minte sunt, de regulă, floarea-de-colț, jnepenii sau întinderile de vegetație alpină. Mult mai puțin cunoscută este însă o lume vegetală aproape ascunsă, care supraviețuiește acolo unde solul rămâne îmbibat cu apă, iar condițiile sunt prea dificile pentru multe dintre plantele obișnuite.

În aceste mici habitate umede apar specii cu povești spectaculoase: plante carnivore, relicte rămase din perioade climatice mult mai reci și bumbăcărițe ale căror fructificații par acoperite de vată.

Iar documentele oficiale ale Parcului Național Ceahlău confirmă că nu este vorba despre câteva plante izolate. Flora vasculară spontană a masivului cuprinde 1.224 de taxoni – 1.144 de specii, 62 de subspecii și 18 hibrizi, aparținând unui număr de 100 de familii botanice.

O mică turbărie ascunsă la peste 1.700 de metri

Unul dintre cele mai interesante asemenea locuri se găsește chiar pe platoul înalt al Ceahlăului.

Planul de management al Parcului Național Ceahlău descrie, între Ocolașul Mare și Bâtca lui Ghedeon, o turbărie acidofilă slab dezvoltată.

Apariția ei este legată de excesul de umiditate și de nivelul ridicat al apei subterane. În covorul vegetal sunt menționați în special mușchi și licheni, printre care mușchi de turbă din genul Sphagnum. Practic, în mijlocul peisajului subalpin apare o mică insulă cu condiții complet diferite de terenurile din jur.

Solurile de acest tip sunt permanent sau aproape permanent umede și, în cazul turbăriilor acide, foarte sărace în nutrienți. Iar tocmai această lipsă a nutrienților a împins unele plante, de-a lungul evoluției, către o soluție care pare desprinsă dintr-un documentar despre jungla tropicală.

Au început să „mănânce”.

Foaia grasă: planta carnivoră confirmată pe Ceahlău

Una dintre cele mai spectaculoase rarități este foaia grasă alpină – Pinguicula alpina.

Planul de management al ariilor naturale protejate din Ceahlău o definește explicit drept plantă carnivoră și precizează că este mult mai rară decât specia înrudită Pinguicula vulgaris. Pentru Ceahlău, specia este clasificată ca nativă, rezidentă, izolată și rară.

Și există date de teren relativ recente.

În timpul cercetărilor efectuate între 2020, Pinguicula alpina a fost găsită în mai multe puncte din masiv, dar cu puține exemplare și populații fragmentate, între altele în Rezervația Științifică Ocolașul Mare, în apropierea locului numit Bâtca lui Ghedeon.

Nu seamănă deloc cu plantele carnivore spectaculoase din filme. Nu are „fălci” și nici urne în care cad insectele.

Genul Pinguicula folosește un mecanism mult mai discret: suprafața frunzelor este acoperită de glande care produc o substanță lipicioasă. Insectele foarte mici rămân prinse, iar alte glande secretă enzime care permit plantei să obțină nutrienți din pradă.

Cu alte cuvinte, pe Ceahlău există o plantă care își completează „meniul” cu insecte.

Și nu este singura: roua-cerului apare pe lista oficială a parcului

Lucrurile devin și mai interesante.

Lista oficială a plantelor rare protejate din Parcul Național Ceahlău include și roua-cerului – Drosera rotundifolia, încadrată acolo ca specie vulnerabilă și relictă.

Este una dintre cele mai cunoscute plante carnivore ale emisferei nordice.

Frunzele sale rotunjite sunt acoperite cu numeroși peri glandulari roșiatici, la capătul cărora apar picături strălucitoare. Arată ca roua – de aici și numele popular –, numai că acele picături sunt lipicioase.

Când o insectă se așază pe frunză, rămâne prinsă. Planta produce apoi enzime digestive și extrage substanțele nutritive de care are nevoie. Drosera rotundifolia este descrisă ca specie caracteristică zonelor umede, mlaștinilor și turbăriilor cu soluri sărace în nutrienți, adesea acide.

La nivel mondial nu este o specie limitată la România – are un areal larg în emisfera nordică –, însă tocmai habitatul său foarte special face ca aparițiile locale să aibă o valoare aparte.

Andromeda polifolia: un nume de poveste pentru o relicvă glaciară

Nu toate plantele neobișnuite ale acestor ecosisteme sunt carnivore.

Pe lista speciilor rare protejate din Ceahlău apare și Andromeda polifolia, cunoscută și ca rozmarinul de mlaștină. Administrația parcului o clasifică drept specie vulnerabilă și relictă glaciară.

Este un mic subarbust, nu un rozmarin adevărat, iar distribuția sa naturală este caracteristică regiunilor temperate și subarctice ale emisferei nordice.

Tocmai această răspândire nordică explică valoarea sa biogeografică în Carpați: anumite populații au putut supraviețui în refugii reci și umede după marile schimbări climatice de la sfârșitul glaciațiunilor.

Pe Ceahlău, astfel de plante sunt adevărate capsule biologice ale unui climat dispărut.

Bumbăcărița, planta care pare acoperită cu vată

O altă specie asociată acestei lumi reci și umede este Eriophorum vaginatum, bumbăcărița.

Pagina oficială dedicată florei Ceahlăului o enumeră între relicte, iar lista plantelor rare protejate o include, de asemenea, între speciile vulnerabile.

Aspectul plantei este greu de confundat atunci când fructifică. Firele albe, mătăsoase, care ajută la răspândirea semințelor, formează smocuri ce seamănă de la distanță cu mici bucăți de bumbac.

Specia are o distribuție predominant nordică și temperată în emisfera nordică și este caracteristică unor medii reci și umede.

Într-un peisaj montan dominat de stânci și jnepeni, apariția unor asemenea smocuri albe într-o zonă îmbibată cu apă este unul dintre acele detalii pe lângă care un turist poate trece fără să știe că privește o plantă cu o istorie de mii de ani.

O „fantomă” botanică: orhideea care nu a mai fost confirmată de decenii

Există și un caz care arată cât de prudent trebuie citite listele botanice istorice.

Pagina oficială privind flora Ceahlăului menționează printre taxonii rari și Liparis loeselii, o orhidee minusculă specifică zonelor umede.

Numai că un studiu științific publicat în 2025, care a analizat situația acestei specii în România, arată că ultima observație cunoscută din Parcul Național Ceahlău datează din 1989. Autorii precizează că specia nu a mai fost confirmată acolo în cercetările ulterioare și consideră că, în prezent, populații confirmate mai există doar în câteva situri Natura 2000 din România.

Este însă o piesă fascinantă din istoria botanică a masivului și un exemplu al motivului pentru care monitorizarea continuă este atât de importantă.

Ceahlăul spectaculos nu se termină la stânci

Ceahlăul este asociat cu Toaca, Panaghia, Ocolașul Mare sau abrupturile sale impresionante. La scară mult mai mică există însă un alt peisaj, aproape invizibil pentru turistul grăbit.

Un strat de turbă de câteva zeci de centimetri. Mușchi Sphagnum. Zone în care apa rămâne aproape de suprafață. O plantă ale cărei frunze lipicioase capturează insecte. Roua-cerului, cu micile sale capcane strălucitoare. Andromeda, rămasă dintr-o lume mult mai rece. Bumbăcărița care colorează mlaștina în alb.

Sunt organisme mici, dar spun o poveste uriașă: despre felul în care climatul s-a schimbat, despre plante care au rămas izolate în munți și despre ecosisteme care pot supraviețui doar câtă vreme se păstrează condițiile foarte precise de apă, temperatură și sol de care depind.

Iar poate cea mai surprinzătoare concluzie este și cea mai simplă: da, pe Ceahlău există plante carnivore. Și sunt doar o parte din ciudata și foarte puțin cunoscuta lume vegetală a zonelor sale umede.