Rugăciunea care păzește inima – Trezvia și lupta cu gândurile în învățătura Părintelui Proclu Nicău

De la risipirea minții la adunarea omului în Dumnezeu

Una dintre cele mai profunde probleme ale omului contemporan nu este lipsa informației, ci risipirea atenției. Trăim într-o civilizație care solicită permanent mintea: imagini, notificări, știri, opinii, mesaje, conflicte, reclame, conversații și nenumărate stimuli care concurează pentru câteva secunde din atenția noastră. Omul contemporan poate fi conectat cu aproape întreaga lume și, paradoxal, poate fi profund deconectat de propriul său suflet.

În acest context, învățătura Părintelui Proclu Nicău despre rugăciune, trezvie și lupta cu gândurile dobândește o actualitate aparte.

Pentru el, problema fundamentală nu este doar ceea ce face omul în exterior, ci ce se întâmplă înăuntrul lui. Acolo se dă adevărata luptă. Acolo se naște păcatul, dar tot acolo începe și vindecarea. Acolo se poate instala tulburarea, dar tot acolo poate coborî pacea. Acolo omul poate pierde legătura cu Dumnezeu, dar tot acolo poate redescoperi chemarea Lui.

De aceea, rugăciunea nu este, în perspectiva tradiției ascetice în care s-a format Părintele Proclu, o simplă activitate religioasă adăugată programului zilnic. Ea este modul prin care omul își adună existența înaintea lui Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel formulează lapidar această exigență: „Rugați-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5, 17).

Porunca pare imposibilă dacă rugăciunea este înțeleasă doar ca rostire continuă de cuvinte. Devine însă inteligibilă atunci când înțelegem rugăciunea ca orientare a inimii.

A te ruga neîncetat înseamnă ca, în mijlocul tuturor activităților, omul să nu uite de Dumnezeu.

Această memorie a lui Dumnezeu reprezintă unul dintre marile orizonturi ale tradiției isihaste și filocalice.

Omul contemporan – un om risipit

Una dintre cele mai subtile forme ale crizei spirituale contemporane este fragmentarea interioară.

Omul începe un lucru și îl abandonează pentru altul.

Citește câteva rânduri și verifică telefonul.

Vorbește cu cineva și, în același timp, urmărește o notificare.

Se roagă și mintea pleacă.

Participă la Sfânta Liturghie, dar gândurile rămân în altă parte.

Este prezent fizic, dar absent lăuntric.

Această fragmentare nu este doar o problemă psihologică. În perspectiva ascetică a Bisericii, ea poate deveni o problemă duhovnicească, pentru că omul care nu-și mai poate aduna mintea cu greu își mai poate aduna inima.

De aici importanța trezviei.

Nepsis, termenul grecesc folosit în tradiția filocalică pentru trezvie, exprimă tocmai această stare de veghe asupra propriei vieți interioare.

Omul treaz nu este omul care nu are gânduri.

Este omul care observă gândurile și nu le primește automat ca adevăruri.

Gândul nu este încă păcatul

Aici se află una dintre distincțiile esențiale ale tradiției ascetice.

Un gând poate apărea fără ca omul să-l fi dorit.

Apariția gândului nu înseamnă automat consimțirea la el.

Părinții pustiei au analizat cu mare finețe dinamica interioară prin care un gând poate trece de la simpla apariție la acceptare, apoi la cultivare și, în cele din urmă, la faptă.

Evagrie Ponticul, Sfântul Ioan Casian și întreaga tradiție filocalică au insistat asupra acestei pedagogii a discernământului.

Gândul vine.

Omul îl observă.

Îl poate respinge.

Sau îl poate primi.

Aici începe libertatea.

Într-un asemenea context trebuie înțelese și sfaturile Părintelui Proclu privind lupta cu gândurile.

El nu propune o obsesie față de propriul interior.

Nu ne cere să analizăm fiecare idee până la epuizare.

Ne învață, dimpotrivă, să nu dialogăm cu gândul rău.

Această distincție este fundamentală.

De ce dialogul cu gândul poate deveni periculos

Gândul rău este rareori prezentat ca rău de la început.

De cele mai multe ori se insinuează.

„Nu este chiar atât de grav.”

„Ai dreptate să fii mânios.”

„Celălalt merită.”

„Tu ai făcut totul bine.”

„Nu trebuie să ierți.”

„Oricum Dumnezeu este milostiv.”

„Toți fac asta.”

Așa începe justificarea.

Păcatul este precedat adesea de o interpretare.

Omul își construiește o explicație prin care să poată accepta ceea ce, în adâncul conștiinței, știe că nu este bine.

De aceea, lupta cu gândurile nu înseamnă doar eliminarea unor imagini mentale.

Înseamnă discernerea sensului moral și spiritual al gândurilor.

Părintele Proclu avertizează în repetate rânduri asupra acestei lupte și asupra necesității de a nu lăsa gândul să prindă rădăcină.

„Doamne, nu mă lăsa”

În simplitatea cuvântului Părintelui Proclu se întâlnește o întreagă teologie a rugăciunii.

În locul unei strategii complicate, omul poate spune:„Doamne, nu mă lăsa.”

Această rugăciune este extraordinar de profundă tocmai pentru că este lipsită de pretenție.

Nu spune:„Doamne, eu voi reuși.”

Nu spune:„Doamne, eu știu.”

Nu spune:„Doamne, eu sunt puternic.”

Ci:„Doamne, nu mă lăsa.”

În această invocație există recunoașterea neputinței și încrederea în Dumnezeu.

Este rugăciunea omului care știe că nu se poate salva singur.

Este rugăciunea lui Petru când începe să se scufunde:„Doamne, scapă-mă!” (Matei 14, 30).

Este rugăciunea tatălui copilului bolnav:„Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!” (Marcu 9, 24).

Este rugăciunea vameșului:„Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!” (Luca 18, 13).

Toate au aceeași structură: omul încetează să se mai sprijine exclusiv pe sine și se deschide către Dumnezeu.

Rugăciunea lui Iisus – concentrarea întregii Evanghelii

În tradiția isihastă, rugăciunea lui Iisus ocupă un loc central: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”

Nu este o formulă magică.

Nu este o tehnică de relaxare.

Nu este un exercițiu psihologic.

Este o mărturisire concentrată a credinței.

„Doamne” – recunoaștem dumnezeirea lui Hristos.

„Iisuse” – mărturisim realitatea întrupării.

„Hristoase” – mărturisim pe Cel Uns.

„Fiul lui Dumnezeu” – mărturisim identitatea Sa dumnezeiască.

„Miluiește-mă” – recunoaștem nevoia noastră de har.

„Pe mine, păcătosul” – renunțăm la justificare și ne asumăm responsabilitatea.

În câteva cuvinte este concentrată întreaga mișcare a omului către Dumnezeu.

Părintele Proclu se înscrie în această tradiție nu prin construirea unei metode personale, ci prin transmiterea unei experiențe ascetice primite în școala monahală.

Rugăciunea nu este magie împotriva gândurilor

Există riscul ca omul contemporan să transforme și rugăciunea într-o tehnică.

„Dacă rostesc de o sută de ori, trebuie să dispară gândurile.”

Nu aceasta este logica tradiției.

Rugăciunea nu ne transformă într-o clipă în oameni fără gânduri.

Ea ne învață să nu fim dominați de ele.

Mintea poate fi tulburată și în timpul rugăciunii.

Pot apărea amintiri.

Imagini.

Planuri.

Temeri.

Regrete.

Important este să nu transformăm apariția lor în consimțire.

Sfântul Ioan Scărarul descrie rugăciunea ca pe o lucrare a minții care se adună înaintea lui Dumnezeu.

Această adunare este însă un drum.

Nu o performanță.

Trezvia – arta de a observa ce se întâmplă în tine

Trezvia nu înseamnă suspiciune permanentă față de propria minte.

Înseamnă discernământ.

Omul treaz începe să recunoască anumite tipare:

• „Când sunt obosit, devin mai irascibil.”
• „Când sunt lăudat, apare mândria.”
• „Când sunt criticat, mă justific.”
• „Când cineva reușește, apare invidia.”
• „Când sunt contrazis, vreau să am ultimul cuvânt.”

Această observare sinceră este deja o formă de rugăciune atunci când îl conduce pe om către Dumnezeu.

Părintele Proclu nu propune o spiritualitate abstractă.

El vorbește despre omul real.

Cel care se ceartă.

Cel care se tulbură.

Cel care se teme.

Cel care judecă.

Cel care cade.

Cel care trebuie să se ridice.

De aceea cuvântul său poate fi primit ca o pedagogie a concretului.

„Paza minții” și cultura digitală

Tradiția filocalică vorbește despre paza minții într-un limbaj care poate părea îndepărtat omului contemporan.

În realitate, este extraordinar de actual.

Astăzi nu doar gândurile noastre concurează pentru atenție.

Există industrii întregi construite pentru a ne captura atenția.

Algoritmii învață ce ne provoacă.

Platformele ne livrează ceea ce ne ține conectați.

Furia poate deveni conținut.

Scandalul poate deveni divertisment.

Conflictul poate deveni trafic.

Compararea poate deveni stil de viață.

În acest context, paza minții capătă și o dimensiune culturală.

Creștinul trebuie să se întrebe:

Ce las să intre în mintea mea?

Ce imagini consum?

Ce conversații urmăresc?

Ce fel de oameni las să-mi modeleze gândirea?

Ce mă tulbură?

Ce mă hrănește?

Ce mă îndepărtează de Dumnezeu?

Nu tot ceea ce este disponibil trebuie consumat.

Libertatea creștină presupune și capacitatea de a spune: „Nu vreau să las acest lucru să intre în mine.”

Mintea și inima

În antropologia biblică, „inima” nu este doar sediul emoțiilor.

Ea desemnează centrul persoanei.

Acolo se întâlnesc gândirea, voința, dorința și memoria.

De aceea, porunca: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta” (Matei 22, 37) înseamnă că Dumnezeu trebuie să devină centrul întregii existențe.

Părintele Proclu vorbește despre „inimă” nu în sens sentimental, ci ascetic.

Inima trebuie curățită.

„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Curățirea inimii nu este eliminarea afectivității.

Este ordonarea ei.

Iubirea trebuie eliberată de posesivitate.

Dorința trebuie eliberată de patimă.

Memoria trebuie eliberată de resentiment.

Mintea trebuie eliberată de înșelare.

Rugăciunea și atenția

Una dintre marile dificultăți ale rugăciunii este lipsa atenției.

Omul rostește cuvintele, dar mintea este departe.

Aceasta nu trebuie să devină motiv de deznădejde.

În tradiția ascetică, omul este chemat să-și readucă mintea.

De fiecare dată.

Fără panică.

Fără nervozitate.

Fără să se certe cu sine.

Pleacă mintea?

O aduci înapoi.

Pleacă din nou?

O aduci iar.

Și iar.

Aceasta este școala răbdării.

În timp, omul descoperă că rugăciunea nu înseamnă să nu fii niciodată distras, ci să înveți să te întorci.

Această capacitate de întoarcere este una dintre cele mai importante virtuți ale vieții duhovnicești.

Rugăciunea în încercare

Părintele Proclu nu vorbește despre rugăciune într-o lume ideală.

El a cunoscut vremuri dificile, lipsuri, încercări, prigoană și presiunea unei epoci în care viața religioasă a fost supusă unor mari constrângeri.

De aceea, rugăciunea sa are caracter existențial.

Omul nu se roagă doar când totul merge bine.

Se roagă mai ales când nu mai poate controla situația.

Aici rugăciunea devine act de încredere.

„Aruncă spre Domnul grija ta și El te va hrăni” (Psalmul 54, 24).

Această încredere nu înseamnă pasivitate.

Înseamnă să faci ceea ce ține de tine și să nu încerci să iei locul lui Dumnezeu.

Rugăciunea și frica

Frica ocupă un loc important în experiența omului contemporan.

Frica de boală.

Frica de pierdere.

Frica de eșec.

Frica de singurătate.

Frica de viitor.

Frica de moarte.

Frica poate deveni un gând care se repetă până când omul ajunge să locuiască în propriile scenarii catastrofice.

Rugăciunea nu promite că toate pericolele vor dispărea.

Ea schimbă însă raportul omului cu ele.

Creștinul nu spune: „Nu mi se poate întâmpla nimic.”

Spune:„Orice mi s-ar întâmpla, nu sunt singur.”

Aceasta este diferența dintre optimism și nădejde.

Optimismul spune că lucrurile vor merge bine.

Nădejdea spune că Dumnezeu rămâne Dumnezeu chiar și atunci când lucrurile nu merg cum vrem noi.

Rugăciunea și răbdarea

Părintele Proclu insistă asupra răbdării ca element al vieții duhovnicești.

Rugăciunea ne învață tocmai această răbdare.

Ne rugăm pentru un lucru și nu primim imediat.

Ne rugăm pentru vindecare și boala continuă.

Ne rugăm pentru copil și problema rămâne.

Ne rugăm pentru pace și conflictul nu dispare.

Ce facem?

Renunțăm?

Sau învățăm să rămânem înaintea lui Dumnezeu?

Aici se produce maturizarea.

Rugăciunea adevărată nu este numai cerere.

Este și rămânere.

„Rămâneți întru Mine și Eu în voi” (Ioan 15, 4).

Uneori Dumnezeu schimbă situația.

Alteori schimbă omul care trece prin situație.

Iar această a doua lucrare poate fi mai profundă decât prima.

Rugăciunea și tăcerea

Părintele Proclu aparține unei tradiții în care tăcerea are o valoare ascetică.

Nu orice tăcere este duhovnicească.

Poți să taci cu buzele și să vorbești neîncetat în minte.

Adevărata tăcere începe atunci când omul încetează să mai fie dominat de nevoia de a comenta totul.

Nu trebuie să răspunzi la orice.

Nu trebuie să comentezi orice.

Nu trebuie să ai o opinie despre orice.

Nu trebuie să demonstrezi mereu că ai dreptate.

Tăcerea poate deveni o formă de iubire.

Uneori nu răspunzi pentru că nu vrei să rănești.

Uneori taci pentru că ai nevoie să te rogi.

Uneori taci pentru că nu știi.

Uneori taci pentru că Dumnezeu lucrează într-un loc în care cuvintele tale ar încurca mai mult decât ar ajuta.

 Rugăciunea și limba

Sfântul Apostol Iacov avertizează asupra puterii limbii:„Limba este foc” (Iacov 3, 6).

Lupta cu gândurile este strâns legată de lupta cu cuvântul.

Un gând primit devine cuvânt.

Cuvântul repetat devine atitudine.

Atitudinea repetată devine comportament.

Comportamentul devine obicei.

Obiceiul poate deveni patimă.

De aceea, paza minții este și pază a limbii.

Părintele Proclu a insistat adesea asupra necesității de a nu judeca.

Nu pentru că oamenii nu trebuie să distingă binele de rău.

Ci pentru că discernământul asupra unei fapte nu ne dă dreptul de a ne substitui lui Dumnezeu în judecarea persoanei.

Rugăciunea pentru vrăjmași

Una dintre cele mai grele forme ale rugăciunii este rugăciunea pentru cel care ne-a rănit.

Hristos spune:„Rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei 5, 44).

Această poruncă depășește logica naturală a omului.

Natura spune:„Răsplătește.”

Evanghelia spune:„Roagă-te.”

Natura spune:„Nu uita.”

Evanghelia spune:„Iartă.”

Natura spune:„Să simtă și el.”

Evanghelia spune:„Doamne, miluiește-l.”

Aici rugăciunea devine terapeutică.

Nu pentru că îl schimbă imediat pe celălalt, ci pentru că începe să scoată otrava resentimentului din propriul nostru suflet.

Rugăciunea ca vindecare a memoriei

Există răni care nu dispar prin simpla trecere a timpului.

Omul își amintește.

Uneori își amintește cu durere.

Alteori cu mânie.

Uneori repetă în minte aceeași scenă ani întregi.

Rugăciunea nu șterge memoria.

O poate însă transfigura.

În loc ca memoria să devină altar al resentimentului, ea poate deveni loc de rugăciune:„Doamne, vindecă ceea ce eu nu pot vindeca.”

Această rugăciune este profund compatibilă cu spiritul învățăturii Părintelui Proclu: omul își recunoaște neputința și se pune în mâna lui Dumnezeu.

Rugăciunea și discernământul

Unul dintre cele mai mari pericole ale spiritualității contemporane este confundarea emoției religioase cu lucrarea harului.

Omul poate simți emoție și să creadă că Dumnezeu i-a vorbit.

Poate avea un vis și să-l considere revelație.

Poate avea o stare psihologică intensă și să o interpreteze drept experiență duhovnicească.

Tradiția ortodoxă este mult mai prudentă.

Ea cere discernământ.

De aceea, omul nu trebuie să creadă automat orice gând care îi apare.

Nici orice imagine.

Nici orice emoție.

Nici orice „semn”.

Tocmai aici devine importantă relația cu duhovnicul și verificarea experienței.

În școala duhovnicească a Părintelui Proclu, smerenia funcționează ca protecție împotriva înșelării.

Omul nu își absolutizează experiența.

O verifică.

Rugăciunea și Biserica

Rugăciunea personală nu trebuie separată de rugăciunea Bisericii.

Creștinul se roagă acasă.

Dar se roagă și în biserică.

Se roagă singur.

Dar se roagă și împreună cu ceilalți.

Spune „Doamne, miluiește” împreună cu comunitatea.

Primește Sfânta Euharistie.

Ascultă Evanghelia.

Participă la Liturghie.

Această dimensiune eclesială îl protejează de individualismul religios.

Ortodoxia nu este o experiență spirituală privată.

Este comuniune.

De aceea, rugăciunea inimii trebuie să conducă spre Biserică, nu departe de ea.

Rugăciunea și Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie reprezintă forma prin excelență a rugăciunii eclesiale.

În ea, omul nu se roagă doar pentru sine.

Se roagă pentru pacea lumii.

Pentru Biserică.

Pentru cei bolnavi.

Pentru cei călători.

Pentru cei care ne iubesc și pentru cei care ne urăsc.

Pentru cei vii și pentru cei adormiți.

Această lărgire a rugăciunii îl scoate pe om din închiderea egoistă.

Începem cu „eu” și ajungem la „noi”.

Iar „noi” se lărgește până când cuprinde întreaga creație.

Aceasta este una dintre marile transformări produse de rugăciune.

Rugăciunea și lucrarea de fiecare zi

Un om se poate ruga mult și poate rămâne certăreț.

Poate citi mult și poate fi mândru.

Poate spune rugăciuni și poate răni oameni.

De aceea, autenticitatea rugăciunii se verifică în viață.

Dacă rugăciunea nu produce răbdare, ceva trebuie cercetat.

Dacă nu produce milă, ceva trebuie cercetat.

Dacă nu produce iertare, ceva trebuie cercetat.

Dacă nu produce smerenie, ceva trebuie cercetat.

Sfântul Ioan spune:„Cel ce nu iubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1 Ioan 4, 20).

Aceasta este proba concretă.

Rugăciunea autentică nu îl face pe om mai important.

Îl face mai iubitor.

Rugăciunea ca respirație

Imaginea respirației este potrivită pentru înțelegerea rugăciunii.

Omul nu respiră doar când își amintește că trebuie să respire.

Respirația este permanentă.

În mod analogic, rugăciunea trebuie să devină treptat o orientare permanentă către Dumnezeu.

Nu înseamnă că omul trebuie să rostească necontenit cuvinte.

Înseamnă că Dumnezeu devine reperul interior al vieții.

Lucrez – și îmi amintesc de Dumnezeu.

Merg – și îmi amintesc de Dumnezeu.

Vorbesc – și îmi amintesc că voi răspunde pentru cuvintele mele.

Sunt ispitit – și chem numele lui Hristos.

Sunt tulburat – și mă rog.

Sunt bucuros – și mulțumesc.

Sunt rănit – și cer vindecare.

Aceasta este rugăciunea devenită viață.

Lecția Părintelui Proclu pentru omul conectat la lume

Părintele Proclu a trăit într-o epocă diferită de cea digitală, dar problema pe care o atinge este surprinzător de actuală.

Omul trebuie să-și păzească mintea.

Astăzi aceasta înseamnă și să-și păzească atenția.

Trebuie să-și păzească inima.

Astăzi aceasta înseamnă și să fie atent la ceea ce consumă.

Trebuie să-și păzească limba.

Astăzi aceasta înseamnă și să fie atent la comentariile pe care le lasă în spațiul virtual.

Trebuie să-și păzească ochii.

Astăzi aceasta înseamnă și să aleagă cu discernământ ceea ce privește.

Trebuie să-și păzească timpul.

Astăzi aceasta înseamnă să nu permită telefonului să-i fure întreaga viață.

Trezvia nu este depășită.

Este poate mai necesară ca oricând.

Un exercițiu simplu pentru fiecare zi

Învățătura Părintelui Proclu poate fi transpusă într-o practică simplă, fără transformarea ei într-o „metodă” rigidă.

Dimineața:„Doamne, ajută-mă să trăiesc această zi cu Tine.”

În timpul zilei, când apare tulburarea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.”

Când apare judecarea aproapelui:„Doamne, miluiește-l și pe el și pe mine.”

Când apare frica: „Doamne, nu mă lăsa.”

Când apare căderea:„Doamne, iartă-mă și ridică-mă.”

Seara: „Doamne, iartă tot ce am greșit astăzi cu gândul, cuvântul și fapta.”

Aceasta nu este o formulă magică.

Este o disciplină a întoarcerii.

De la zgomot la liniște

Poate că aceasta este una dintre marile nevoi ale omului contemporan: să redescopere liniștea.

Nu liniștea exterioară absolută.

Aceasta este aproape imposibilă.

Ci liniștea inimii.

Omul poate locui într-un oraș zgomotos și să aibă pace.

Poate fi singur într-o cameră și să fie dominat de un zgomot interior asurzitor.

Pacea nu este produsă de absența sunetului.

Este produsă de prezența lui Dumnezeu.

„Pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27), spune Hristos.

Nu spune: „Vă voi elimina toate problemele.” Spune: „Pacea Mea”.

Aceasta este diferența dintre liniștea psihologică și pacea evanghelică.

Moștenirea rugăciunii

Privită în ansamblu, învățătura Părintelui Proclu despre rugăciune poate fi concentrată în câteva cuvinte: nu lăsa mintea să plece de la Dumnezeu fără să o aduci înapoi.

Poate că aceasta este una dintre cele mai simple definiții ale trezviei.

Gândul pleacă.

Îl aduci înapoi.

Inima se tulbură.

O pui înaintea lui Dumnezeu.

Cazi.

Te ridici.

Te temi.

Te rogi.

Greșești.

Ceri iertare.

Nu înțelegi.

Aștepți.

Nu simți.

Rămâi.

Această răbdare a rămânerii înaintea lui Dumnezeu constituie una dintre cele mai profunde forme ale credinței.

Concluzie – să ne adunăm inima în Dumnezeu

Părintele Proclu Nicău nu ne lasă o tehnică a rugăciunii.

Ne lasă o cultură a rugăciunii.

O cultură în care omul nu fuge de Dumnezeu atunci când este slab.

Se apropie.

Nu se ascunde când cade.

Se ridică.

Nu se încrede în propriile puteri.

Cere ajutor.

Nu primește orice gând ca adevăr.

Îl cercetează.

Nu își absolutizează experiențele.

Le verifică.

Nu transformă rugăciunea într-o performanță.

O transformă în respirație.

În cele din urmă, adevărata rugăciune nu înseamnă să-l facem pe Dumnezeu prezent în viața noastră.

Dumnezeu este deja prezent.

Rugăciunea ne face pe noi prezenți înaintea Lui.

Aceasta este marea problemă a omului risipit: Dumnezeu este aproape, dar noi suntem departe.

Rugăciunea este drumul de întoarcere.

Și poate că, într-o lume care ne învață să fim conectați la toate și la toți, dar adesea deconectați de propriul suflet, cuvântul Părintelui Proclu devine o chemare simplă și puternică:

• oprește-te, adună-ți mintea, păzește-ți inima și spune: „Doamne, nu mă lăsa”.

Acolo începe rugăciunea.

Acolo începe trezvia.

Acolo începe pacea.

Invitație la Târgul de Carte din Piatra-Neamț

Cititorii sunt invitați duminică 13 septembrie  la ora 12.30  la Târgul de Carte din Piatra-Neamț având ca locație Parcul Tineretului  unde va fi lansat volumul „Părintele Proclu – Îndrumar de mântuire în vremuri de tulburare”, apărut la Editura Eikon, avându-l ca autor pe preotul Nicău Nicolae, nepotul Părintelui Proclu Nicău.

Evenimentul este organizat de Camera de Comerț și Industrie Neamț cu sprijinul Primăriei Piatra-Neamț.

Cartea își propune să păstreze vie mărturia și învățătura unui om pentru care rugăciunea nu a fost un simplu exercițiu religios, ci respirația unei vieți întregi.

Într-o epocă a zgomotului, a vitezei și a risipirii atenției, întâlnirea cu această mărturie poate deveni o invitație la întoarcerea către ceea ce este esențial: să ne adunăm mintea, să ne curățim inima și să nu uităm de Dumnezeu.

Pentru că, în cele din urmă, omul nu se pierde atunci când are prea multe probleme, ci atunci când uită către Cine să se întoarcă în mijlocul lor.

Iar rugăciunea îi redă această direcție.

Preot Nicău Nicolae