Viața dintre blocuri înainte de internet: elasticul, șotronul, ascunselea și „mai stau cinci minute!”

Pentru multe generații, copilăria nu avea nevoie de Wi-Fi, baterie încărcată sau un grup pe WhatsApp. Era suficient să cobori în fața blocului. Dacă nu era nimeni acolo, mai așteptai puțin. Aproape sigur apărea cineva. Apoi încă unul. Și, fără programare, fără părinți care să stabilească ora și locul întâlnirii, începea joaca.

Elasticul era prins de gleznele a două fete, șotronul apărea pe asfalt din câteva linii de cretă, o bordură putea deveni poartă de fotbal, iar fiecare colț de bloc era o posibilă ascunzătoare. Seara se termina aproape invariabil cu o voce venită de la un balcon: „Hai în casă!”. De jos venea răspunsul pe care probabil l-au rostit milioane de copii: „Mai stau cinci minute!”.

Cinci minute care, în mod misterios, puteau dura încă o jumătate de oră.

Curtea dintre blocuri era rețeaua socială

Înainte ca internetul să devină parte din viața cotidiană, copiii aveau o rețea socială cât se poate de reală: strada, scara blocului și cartierul.

Internetul românesc are ca reper important anul 1993, când domeniul „.ro” a fost înregistrat internațional. Accesul populației avea însă să crească mult mai lent. Datele ITU publicate de ONU arată că, în anul 2000, doar aproximativ 3,6% dintre români utilizau internetul. În 2004 procentul ajunsese la 15%, iar în 2010 se apropia de 40%.

Cu alte cuvinte, pentru copiii anilor ’70, ’80 și pentru o bună parte dintre cei care au crescut în anii ’90, lumea de după școală era încă în mare măsură una offline.

La Piatra-Neamț, această copilărie s-a suprapus și peste dezvoltarea marilor cartiere muncitorești, odată cu industrializarea zonei Săvinești. Între aceste blocuri au crescut generații întregi de copii.

Spațiile nu fuseseră neapărat proiectate pentru toate jocurile pe care aveau să le inventeze ei. Dar copiii au o calitate pe care urbanismul o subestimează adesea: pot transforma aproape orice în teren de joacă.

O alee era pistă de alergare. Un zid era poartă. Două bănci delimitau un teren. O bucată de asfalt devenea șotron.

Elasticul: trei metri de elastic și reguli cât pentru un campionat

Probabil puține obiecte atât de ieftine au generat atâtea ore de distracție.

Elasticul putea fi cumpărat de la mercerie și înnodat la capete. Două persoane îl țineau întins în jurul picioarelor, iar a treia trebuia să execute o succesiune de sărituri. De la glezne se ajungea la genunchi, apoi tot mai sus, iar dificultatea creștea.

Regulile? Depindeau de bloc.

Uneori chiar și de scara blocului.

Copiii le transmiteau unii altora, iar variantele puteau diferi de la un cartier la altul. Nu exista tutorial pe YouTube care să stabilească forma „corectă”. Dacă apărea o dispută, se negocia.

Șotronul: un joc care încăpea într-o bucată de cretă

Șotronul avea nevoie de și mai puține lucruri. Cretă, asfalt și o pietricică potrivită. Desenul apărea repede, iar după câteva zeci de minute era deja tocit de tălpile copiilor. Se sărea într-un picior, se încerca recuperarea pietrei fără atingerea liniilor și, inevitabil, izbucnea discuția:

„Ai călcat!”

„N-am călcat!”

Nu exista reluare video.

Verdictul îl dădeau ceilalți.

Privit astăzi, pare un amănunt amuzant. Numai că exact aici se ascundea una dintre caracteristicile importante ale acelor jocuri: copiii trebuiau să își organizeze singuri activitatea.

Stabileau reguli, formau echipe, rezolvau conflicte, decideau cine începe, îl integrau pe copilul nou venit sau se certau cu el. Uneori se supărau și plecau acasă. Alteori, după zece minute, se întorceau ca și cum nimic nu se întâmplase.

Jocul liber, în care copilul poate decide ce joacă și cum se desfășoară jocul, contribuie la dezvoltarea independenței, creativității și capacității de rezolvare a problemelor. Generațiile dintre blocuri nu vorbeau despre aceste lucruri în asemenea termeni. Ele spuneau simplu: „Ieși afară?”.

Ascunselea și geografia secretă a cartierului

Dacă elasticul și șotronul aveau un teren relativ mic, ascunselea putea transforma întregul bloc într-o hartă.

După copac.

După colț.

Lângă intrarea în scară.

În spatele garajelor, acolo unde existau.

După gardul viu.

Fiecare generație de copii ajungea să cunoască o geografie paralelă a cartierului, complet diferită de cea a adulților.

Pentru un adult, între două blocuri era o alee. Pentru un copil putea fi granița până la care aveai voie să fugi.

Un pâlc de tufe devenea ascunzătoare.

Treptele unei scări puteau fi tribuna unui meci.

Iar locul unde „se punea” la ascunselea era centrul universului pentru următoarele douăzeci de minute.

Apoi mai existau leapșa, „Rațele și vânătorii”, „Țară, țară, vrem ostași!”, coarda, „Flori, fete și băieți”, fotbalul, badmintonul sau pur și simplu alergatul fără un scop foarte clar.

Inventarul diferă de la o generație la alta și de la un cartier la altul. Principiul era același: resurse puține, imaginație multă.

Copiii își făceau singuri programul

Poate cea mai mare diferență față de copilăria de astăzi nu era însă lipsa telefonului.

Era libertatea de organizare.

Multe dintre jocuri nu erau conduse de adulți. Nu exista antrenor, animator și nici un program de 50 de minute. Copiii decideau singuri ce fac și cât timp fac.

Dacă se plictiseau de elastic, începeau ascunselea.

Dacă apărea o minge, se improviza un meci.

Dacă grupul devenea prea mare, apăreau două echipe.

Dacă începea ploaia, uneori toată lumea fugea în scară și continua discuția acolo.

Cercetările moderne arată că tocmai acest tip de joacă are beneficii importante. Jocul în aer liber este asociat cu mai multă activitate fizică, dar și cu dezvoltarea abilităților sociale, creativității și capacității de concentrare.

Cu alte cuvinte, orele aparent „pierdute” în fața blocului nu erau chiar atât de pierdute.

Dar nu, copilăria de atunci nu era perfectă

Nostalgia are talentul de a face editare. Păstrează serile de vară și șterge genunchii juliți. Păstrează ascunselea și uită certurile. Păstrează prietenii și elimină plictiseala.

Viața fără internet nu era automat mai bună. Copiii aveau mai puține surse de informare, mai puține forme de divertisment și, în multe situații, părinții aveau mai puține posibilități de a afla rapid unde se află.

Nici lumea dintre blocuri nu era lipsită de conflicte, accidente sau copii excluși din grup.

Iar internetul nu a adus doar izolare. A adus acces extraordinar la informație, comunități pentru oameni care altfel nu și-ar fi găsit ușor semenii, posibilitatea de a învăța aproape orice și capacitatea de a comunica instantaneu cu cineva aflat la mii de kilometri distanță.

Problema nu este că avem internet.

Poate că problema este că, odată cu el, am pierdut fără să observăm câteva lucruri care meritau păstrate.

Ce lipsește, de fapt, când ne este dor de copilăria dintre blocuri

Probabil nu ne este atât de dor de elastic.

Putem cumpăra unul și astăzi.

Nici de șotron. Se poate desena mâine pe asfalt.

Ne este dor de timpul care părea fără sfârșit. De prietenii care locuiau suficient de aproape încât nu trebuia să-i suni. De zilele în care nu trebuia să stabilim cu trei săptămâni înainte că ne vedem.

Și mai ales de senzația că nu trebuia să se întâmple nimic spectaculos pentru ca o după-amiază să fie reușită.

Era suficient să ieși din scară și să întrebi:

„Ce jucăm?”

Poate că acesta este lucrul cel mai interesant pe care îl putem învăța privind înapoi la copilăria dintre blocuri. Nu că tehnologia ar trebui scoasă din viețile copiilor de astăzi și nici că lumea de acum ar trebui să semene cu cea din 1985 sau 1995.

Ci că joaca nu trebuie întotdeauna cumpărată, organizată și programată.

Uneori este nevoie doar de un petic de asfalt, câțiva copii și suficient timp încât, atunci când cineva strigă de la balcon că trebuie să intri în casă, să mai poți negocia încă o dată:

„Mai stau cinci minute!”