Iarna de altădată în Neamț: Cum se pregăteau oamenii de la sate înainte de primul ger

Astăzi, pregătirea pentru iarnă poate însemna o revizie la centrală, schimbarea anvelopelor și câteva cumpărături în plus. În gospodăriile din Neamț din urmă cu câteva decenii, lucrurile stăteau cu totul altfel. Mai ales în satele de munte și de deal, venirea frigului trebuia pregătită cu luni înainte. O iarnă liniștită depindea de ceea ce reușeai să strângi, să usuci, să depozitezi și să repari înainte ca zăpada să închidă drumurile și pământul să înghețe.

De fapt, pentru o familie care creștea animale, iarna începea încă din vară, odată cu coasa.

Totuși, în a doua jumătate a secolului al XX-lea, satul nemțean nu mai era satul izolat de la 1900. Electricitatea, magazinele sătești, produsele industriale și locurile de muncă din fabrici sau exploatările forestiere schimbaseră deja viața oamenilor. Dar, în multe gospodării, vechiul sistem de autosusținere continua să funcționeze în paralel cu lumea modernă.

Este o perioadă pe care Neamțul o poate documenta neobișnuit de bine. Cercetările făcute pe Valea Bistriței înainte și după construirea barajului de la Bicaz au dus la apariția volumelor „Arta populară de pe Valea Bistriței”, în 1969, și „Etnografia Văii Bistriței”, în 1973. Începând din 1974, patrimoniul etnografic nemțean a fost completat prin numeroase achiziții, colecția constituind ulterior baza Muzeului de Etnografie din Piatra-Neamț.

Mai întâi trebuia asigurată hrana animalelor

În zona de munte, una dintre cele mai mari griji ale verii era fânul. Nu era doar o imagine frumoasă cu căpițe răspândite pe coaste. Era, la propriu, rezerva de hrană fără de care vitele nu puteau trece iarna.

Cultura fânului avea o importanță mult mai mare atunci când familiile trăiau în mare măsură din ceea ce produceau în propria gospodărie, iar nutrețul uscat trebuia să ajungă pentru toamnă, iarnă și începutul primăverii. În zona Văii Bistriței această preocupare a rămas puternică mult timp.

O veche monografie a comunei Pipirig descrie aceeași economie pastorală: localnicii creșteau oi, vaci, boi, cai și porci, iar animalele erau iernate acasă, cu fân, strujeni și, uneori, ovăz.

Așadar, o vară în care nu se strângea suficient fân putea deveni o problemă serioasă în februarie. Fânul trebuia cosit, întors, uscat, adunat și pus la adăpost. Pentru gospodăriile cu mai multe animale era una dintre cele mai grele munci ale anului.

Iar această lume nu a dispărut imediat după colectivizare. Chiar și mărturii mult mai recente de pe Valea Muntelui vorbesc despre generații pentru care trei-patru vaci, animale de muncă și câteva zeci de oi erau ceva obișnuit, iar mare parte din vară era ocupată cu strângerea nutrețului pentru iarnă.

Toamna, gospodăria devenea un mic depozit

După fân venea o altă cursă contra cronometru: strângerea hranei pentru oameni.

Cartofii, ceapa, varza, fasolea, rădăcinoasele și fructele trebuiau recoltate înainte ca frigul să le compromită. O parte era consumată imediat, alta trebuia să reziste luni întregi.

Într-o gospodărie bine organizată, beciul avea un rol esențial. În astfel de spații răcoroase puteau fi păstrate cartofii și alte rădăcinoase, varza, merele și diferite provizii. În cămări ajungeau borcanele, putinile și produsele care nu necesitau temperaturi foarte scăzute.

Toamna însemna, de aceea, și murături, conserve de legume și fructe, dulcețuri, compoturi sau alte preparate menite să ducă gustul grădinii până în primăvară. Cultura gastronomică a Neamțului păstrează și astăzi această tradiție a legumelor conservate toamna și a fructelor transformate în dulcețuri, siropuri sau alte produse pentru lunile reci.

Interesant este că, acum 50 de ani, gospodăria proprie și comerțul de stat coexistau deja.

Presa nemțeană a vremii ne oferă o imagine foarte concretă. În toamna anului 1975, ziarul „Ceahlăul” relata că în depozitele destinate aprovizionării populației fuseseră puse la păstrare peste 2.700 de tone de cartofi, aproximativ 700 de tone de fructe și circa 500 de tone de ceapă.

Cu alte cuvinte, nemțenii anilor ’70 nu trăiau exclusiv din beciul propriu. La oraș și tot mai mult la sat, magazinul completa ceea ce producea gospodăria. Numai că reflexul de a pune deoparte pentru iarnă rămânea foarte puternic.

Lemnele nu se căutau când venea gerul

O altă rezervă vitală era combustibilul.

În Neamț, mai ales în localitățile de munte, relația cu lemnul a fost una fundamentală. Zona era o adevărată „civilizație a lemnului”, material folosit de la construcția caselor până la mobilier și obiectele de uz gospodăresc. În localitățile de munte, creșterea animalelor și lucrul la pădure au fost timp îndelungat ocupații importante.

Înainte de iarnă, lemnele trebuiau aduse, tăiate, despicate și așezate într-un loc în care să rămână uscate. Nu era o treabă care putea fi lăsată pentru prima săptămână geroasă din ianuarie.

Sobele erau centrul vieții de iarnă în multe case. Acolo se făcea focul pentru încălzire și, în numeroase gospodării, tot acolo se gătea. Interiorul tradițional reconstituit la Muzeul de Etnografie din Piatra-Neamț păstrează tocmai această imagine: locuință simplă, cu vatră, mobilier puțin și obiecte organizate în jurul nevoilor cotidiene.

Pregătirea focului venea și cu o grijă care nu s-a schimbat prea mult până astăzi: hornul și soba trebuiau să fie în regulă. O ediție a ziarului „Ceahlăul” din 1974 arăta că lunile octombrie și noiembrie reprezentau perioade de vârf pentru incendii în județ, tocmai în momentul în care materialele combustibile erau foarte uscate și începea sezonul rece.

Și animalele trebuiau „pregătite” pentru iarnă

Nu era suficient să existe fân.

Înainte de frig trebuiau puse în ordine grajdurile și celelalte adăposturi. Ușile, acoperișurile și spațiile în care urmau să fie ținute animalele deveneau importante pentru următoarele luni.

Gospodăria tradițională din zona de deal și de munte cuprindea, pe lângă casă, anexe destinate tocmai creșterii animalelor și depozitării: grajduri, saivane și fânare.

Chiar dacă sursele din epocă vorbesc deseori despre fermele cooperativelor agricole, problemele erau aceleași. Pregătirea adăposturilor înainte de sezonul rece era tratată ca o operațiune obligatorie: reparațiile amânate la uși, ferestre sau grajduri puteau crea probleme odată cu scăderea temperaturilor.

Pentru omul de astăzi, care cumpără un litru de lapte din magazin, legătura poate părea îndepărtată. Pentru familia care avea vacă, porc, oi sau păsări, iarna gospodăriei depindea însă și de iarna animalelor.

După ce se termina munca de afară începea munca din casă

Venirea frigului nu însemna neapărat mai puțină muncă. Însemna doar că o parte dintre activități se mutau în interior.

Un loc important îl ocupa prelucrarea textilelor. Muzeul de Etnografie din Piatra-Neamț păstrează războaie de țesut și obiecte care ilustrează producerea în propria gospodărie a textilelor pentru casă și a unor piese de îmbrăcăminte. Cercetarea etnografică a Văii Bistriței descrie în detaliu uneltele folosite pentru tors, cusut și țesut.

Iarna era tocmai perioada potrivită pentru această muncă. De regulă, războiul de țesut era montat iarna, când femeile realizau ștergare, fețe de masă, traiste și piese de îmbrăcăminte.

O descriere dedicată portului popular nemțean amintește cât de multă muncă presupunea confecționarea hainelor în gospodărie: de la torsul și țesutul pânzei până la croirea, coaserea și brodarea pieselor. Unele cămăși erau lucrate pe parcursul unei întregi ierni.

Așa se explică și rostul șezătorii. Nu era doar ocazie de socializare, ci făcea parte dintr-o lume în care munca și viața comunității se suprapuneau. Când zilele deveneau scurte și lucrările agricole se împuținau, oamenii aveau alte lucruri de făcut.

Iarna din trecut nu trebuie idealizată

Privită de la distanță, imaginea poate deveni foarte ușor idilică: sobă caldă, mere în beci, miros de lemn ars, bunici care țes și zăpadă la fereastră.

Realitatea era considerabil mai dură.

În spatele fiecărei căpițe de fân erau zile de muncă. În spatele lemnelor așezate lângă casă erau tăierea, transportul și despicarea lor. Borcanele și putinile nu reprezentau un hobby de weekend, ci o parte din siguranța alimentară a familiei. Iar o recoltă slabă, un animal bolnav sau o rezervă insuficientă de nutreț puteau transforma lunile reci într-o perioadă dificilă.

Viața unei familii dintr-un bloc nou din Piatra-Neamț sau Roman era deja foarte diferită de cea dintr-o gospodărie din Pipirig, Borca, Hangu, Ceahlău ori Tarcău. Dar tocmai anii ’70 sunt interesanți pentru că cele două lumi coexistau: industrializarea și magazinele moderne înaintau, în timp ce la câțiva kilometri distanță funcționa încă gospodăria în care fânul, beciul, grajdul, soba și războiul de țesut aveau un rost foarte concret.

După ce fânul era pus la adăpost, cartofii coborâți în beci, lemnele așezate, animalele aduse pentru iernat și proviziile făcute, gospodăria putea în sfârșit să aștepte zăpada.

Abia atunci începea iarna propriu-zisă.

Și poate aceasta este cea mai mare diferență față de prezent: acum 50 de ani, iarna nu era un anotimp pe care îl întâmpinai. Era un anotimp pentru care munceai aproape tot anul.