Drepturile omului… dar drepturile lui Dumnezeu?
Introducere – O lume care vorbește despre drepturile omului, dar uită de Dumnezeu
Puține concepte au modelat atât de profund civilizația contemporană precum cel al drepturilor omului. Aproape toate constituțiile moderne, tratatele internaționale și declarațiile privind libertățile fundamentale își întemeiază discursul pe respectarea demnității persoanei umane. Se vorbește despre dreptul la viață, la libertate, la educație, la muncă, la exprimare, la sănătate, la proprietate și la libertatea conștiinței. Aceste drepturi sunt prețioase și trebuie apărate, deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu (Facerea 1, 26-27), iar orice atingere adusă demnității sale reprezintă o ofensă adusă Creatorului.
Și totuși, în mijlocul acestui discurs atât de dezvoltat despre drepturile omului, apare o întrebare incomodă, pe care lumea contemporană pare să o evite: mai are Dumnezeu vreun drept asupra omului?
Societatea actuală revendică aproape exclusiv drepturile persoanei, dar vorbește tot mai puțin despre responsabilitățile ei față de Dumnezeu. Se afirmă autonomia absolută a individului, în timp ce noțiuni precum ascultarea, porunca, păcatul, pocăința și sfințenia sunt adesea considerate depășite. Omul modern dorește libertate, dar nu întotdeauna și adevăr; dorește drepturi, dar nu și îndatoriri; dorește binecuvântările lui Dumnezeu, dar fără a-L recunoaște ca Domn al vieții sale.
Sfântul Apostol Pavel avertiza încă din primul veac:„Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.” (Romani 1, 22). Diagnosticul său pare surprinzător de actual. Civilizația tehnologică a atins performanțe extraordinare, însă progresul material nu a fost însoțit întotdeauna de o creștere spirituală. Omul a cucerit spațiul cosmic, dar adesea a pierdut drumul către propria inimă. A descifrat structura materiei, dar uită să contemple taina Creatorului.
Sfântul Dumitru Stăniloae observa că drama omului modern nu constă în lipsa cunoașterii, ci în despărțirea cunoașterii de iubire și de comuniunea cu Dumnezeu. Atunci când omul Îl exclude pe Dumnezeu din existența sa, el nu devine mai liber, ci mai vulnerabil, deoarece rupe legătura cu Izvorul vieții.
În acest context, întrebarea privind „drepturile lui Dumnezeu” nu exprimă ideea că Dumnezeu ar avea nevoie de ceva din partea omului. Dumnezeu este desăvârșit și nu poate fi îmbogățit de făptura Sa. Însă Creatorul are dreptul firesc de a fi recunoscut, iubit și ascultat de creația Sa. Aceste „drepturi” izvorăsc din iubirea Sa creatoare și mântuitoare, nu dintr-o nevoie a Sa.
Sfântul Irineu de Lyon afirmă că „slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu”. Această afirmație exprimă relația profundă dintre Dumnezeu și om: omul nu poate înțelege cine este fără Creatorul său, iar adevărata lui libertate se împlinește în comuniunea cu Dumnezeu.
Astăzi se vorbește mult despre dreptul omului de a decide asupra propriei vieți. Însă Sfânta Scriptură amintește că viața este dar, nu proprietate absolută: „Al Domnului este pământul și plinirea lui, lumea și toți cei ce locuiesc în ea” (Psalmul 23, 1). Omul este administrator al darurilor primite, nu stăpân absolut al lor.
Chipul lui Dumnezeu – temelia demnității umane
Orice reflecție creștină asupra drepturilor omului trebuie să înceapă de la primul capitol al cărții Facerii: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră” (Facerea 1, 26).
Acest verset reprezintă fundamentul întregii antropologii creștine. Demnitatea persoanei nu izvorăște din putere, bogăție, inteligență sau statut social. Ea nu depinde de sănătate, vârstă sau performanță. Omul este demn pentru că poartă în sine chipul Creatorului.
Sfântul Atanasie cel Mare (†373), marele apărător al dumnezeirii lui Hristos la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325), arată în tratatul „Despre Întruparea Cuvântului” că omul a fost creat pentru comuniune cu Dumnezeu și pentru participarea la viața Sa. Păcatul nu a distrus chipul dumnezeiesc, ci l-a întunecat, iar întruparea Fiului lui Dumnezeu are ca scop restaurarea acestui chip.
La rândul său, Sfântul Grigorie de Nyssa (335–394), unul dintre cei mai profunzi teologi ai Bisericii, afirmă că măreția omului constă tocmai în capacitatea lui de a crește neîncetat în asemănarea cu Dumnezeu. Omul nu este o ființă închisă într-o condiție fixă, ci una chemată la îndumnezeire prin har.
De aici rezultă și adevărata temelie a drepturilor omului. Dacă omul este chip al lui Dumnezeu, atunci nimeni nu are dreptul să-i calce în picioare demnitatea. Dar, în același timp, omul nu are dreptul să-și folosească libertatea împotriva Celui al cărui chip îl poartă.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune într-una dintre omiliile sale că „nimic nu-L cinstește mai mult pe Dumnezeu decât viața virtuoasă a omului”. Creatorul este slăvit nu prin cuvinte goale, ci prin existența transfigurată a celor care trăiesc după Evanghelie.
De aceea, întrebarea fundamentală nu este doar: „Care sunt drepturile mele?”, ci și: „Cum Îi răspund lui Dumnezeu pentru darurile pe care le-am primit?”
Această schimbare de perspectivă transformă întreaga existență. Creștinismul nu desființează drepturile omului, ci le așază în lumina adevărului, arătând că orice drept autentic este inseparabil de responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu și înaintea aproapelui.
Ce înseamnă „drepturile lui Dumnezeu”? O perspectivă biblică și patristică
La prima vedere, expresia „drepturile lui Dumnezeu” poate părea neobișnuită. Dumnezeu nu este un om care să revendice privilegii și nici o autoritate care să-Și impună voința din dorința de a domina. El este „Cel ce este” (Ieșirea 3, 14), Ființa desăvârșită, Care nu are nevoie de nimic din ceea ce omul I-ar putea oferi.
Sfântul Apostol Pavel le spune atenienilor: „Dumnezeu, Care a făcut lumea și toate cele ce sunt în ea, nu este slujit de mâini omenești, ca și cum ar avea nevoie de ceva, El fiind Cel ce dă tuturor viață, suflare și toate” (Fapte 17, 24-25).
Așadar, Dumnezeu nu are nevoie de omul creat de El. Totuși, omul are nevoie în mod absolut de Dumnezeu. Tocmai aici se află cheia întregii probleme.
Când vorbim despre „drepturile lui Dumnezeu”, nu vorbim despre interese divine care trebuie apărate, ci despre ordinea firească a creației. Dumnezeu are dreptul de a fi iubit, ascultat și slăvit, pentru că El este Creatorul și Părintele nostru. Nu este un drept impus prin forță, ci unul întemeiat pe adevăr și iubire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul (580–662), unul dintre cei mai mari teologi ai Bisericii, arată că întreaga creație își găsește sensul numai în întoarcerea către Dumnezeu. În lucrarea sa Ambigua, el afirmă că toate existențele au în Dumnezeu începutul și sfârșitul lor. Atunci când omul rupe această legătură, întreaga ordine a vieții sale se dezintegrează.
Prin urmare, primul „drept” al lui Dumnezeu este acela de a rămâne în centrul vieții omului.
Prima poruncă – începutul adevăratei libertăți
Decalogul începe cu aceste cuvinte:„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșirea 20, 2-3).
Pentru mentalitatea contemporană, aceasta poate părea o limitare a libertății. În realitate, este începutul eliberării.
Omul nu poate trăi fără un centru al existenței sale. Dacă nu-L așază pe Dumnezeu în acest loc, va pune inevitabil altceva.
Fericitul Augustin exprimă această realitate într-o frază devenită celebră: „Neliniștit este sufletul nostru până când își găsește odihna în Tine.”
Istoria confirmă această observație.
Atunci când Dumnezeu este scos din centrul vieții, apar alți „dumnezei”:
puterea;
succesul;
banii;
plăcerea;
ideologia;
tehnologia;
propriul ego.
Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza că idolatria nu înseamnă doar închinarea înaintea statuilor, ci și robia față de orice lucru pe care omul îl iubește mai mult decât pe Dumnezeu.
Astfel, idolii lumii moderne nu mai sunt din piatră sau din aur.
Ei sunt adesea invizibili.
Dar tocmai de aceea sunt mai periculoși.
Dreptul lui Dumnezeu de a fi iubit
Când un cărturar Îl întreabă pe Mântuitorul care este cea mai mare poruncă, răspunsul este limpede: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău și din toată puterea ta” (Marcu 12, 30).
Observăm că Dumnezeu nu cere doar o adeziune intelectuală.
Nu cere doar respect exterior.
Ci iubire.
Aceasta este marea diferență dintre creștinism și orice formă de legalism.
Dumnezeu nu dorește supunere mecanică.
El dorește comuniune.
Sfântul Isaac Sirul spune: „Dumnezeu nu caută de la om nimic altceva decât o inimă care să-I răspundă iubirii.”
În acest sens, poruncile nu sunt expresia autorității unui stăpân despotic.
Ele sunt expresia iubirii unui Tată.
După cum părinții își îndrumă copiii pentru a-i feri de primejdii, tot astfel Dumnezeu oferă omului poruncile pentru a-l conduce spre viață.
Dreptul lui Dumnezeu asupra timpului nostru
Omul contemporan spune adesea:
„Este timpul meu.”
„Este viața mea.”
„Fac ce vreau.”
Dar Sfânta Scriptura ne invită la o altă perspectivă.
Psalmistul David spune:„În mâinile Tale sunt sorții mei.” (Psalmul 30, 15)
Iar Sfântul Apostol Pavel scrie:„Răscumpărați vremea, căci zilele rele sunt.” (Efeseni 5, 16)
Timpul nu este proprietatea noastră absolută.
El este un dar.
Fiecare clipă este oferită de Dumnezeu pentru creștere în iubire.
Sfântul Dumitru Stăniloae observa că timpul este spațiul în care omul poate răspunde iubirii lui Dumnezeu.
Fiecare zi este o chemare.
Fiecare întâlnire este o posibilitate de mântuire.
Fiecare alegere modelează veșnicia.
În această lumină, duminica nu este doar o zi liberă.
Este ziua Domnului.
Participarea la Sfânta Liturghie nu reprezintă doar o tradiție.
Ea exprimă recunoașterea faptului că Dumnezeu are primul loc în viața noastră.
Dreptul lui Dumnezeu asupra vieții
Una dintre cele mai mari iluzii ale culturii contemporane este convingerea că omul este stăpân absolut asupra propriei existențe.
Sfânta Scriptură afirmă însă contrariul.„Domnul omoară și înviază; El coboară la locuința morților și iarăși scoate.” (I Regi 2, 6)
Viața nu este produsul întâmplării.
Nu este doar rezultatul proceselor biologice.
Ea este darul Creatorului.
Sfântul Vasile cel Mare ( 330–379), arhiepiscop al Cezareei Capadociei subliniază că omul este administratorul vieții sale, nu proprietarul ei.
Această perspectivă schimbă radical raportarea noastră la existență.
Dacă viața este dar, atunci fiecare clipă devine responsabilitate.
Dacă trupul este templu al Duhului Sfânt (I Corinteni 6, 19), atunci omul nu poate dispune arbitrar de el.
De aici izvorăște întreaga etică creștină privind respectul pentru viață, de la concepție până la moartea naturală.
Când drepturile omului devin absolute
O mare parte dintre tensiunile lumii contemporane provin din absolutizarea drepturilor individuale.
Se vorbește foarte puțin despre datorii.
Foarte puțin despre sacrificiu.
Foarte puțin despre renunțare.
Foarte puțin despre responsabilitate.
În schimb, fiecare revendică.
Fiecare cere.
Fiecare pretinde.
Sfântul Nicolae Cabasila (1322–1391), unul dintre cei mai importanți mistici bizantini, arată că adevărata libertate nu constă în posibilitatea de a face orice, ci în puterea de a alege binele.
Omul devine cu adevărat liber atunci când nu mai este rob propriilor patimi.
În lipsa acestei perspective, drepturile se transformă în pretenții egoiste.
Iar libertatea devine anarhie.
Istoria ultimelor secole arată că nici o societate nu poate rezista numai prin revendicarea drepturilor.
Orice comunitate sănătoasă se sprijină pe responsabilitate, solidaritate și iubire.
Aceste valori nu pot supraviețui dacă Dumnezeu este eliminat din conștiința colectivă.
După cum spunea Sfântul Siluan Athonitul (1866–1938):„Unde nu este iubirea lui Dumnezeu, omul începe să se iubească numai pe sine.”
Iar aceasta este începutul tuturor crizelor personale și sociale.
Decalogul – manifestul libertății autentice, nu al constrângerii
Una dintre cele mai răspândite prejudecăți ale omului contemporan este aceea că poruncile lui Dumnezeu limitează libertatea. În mentalitatea secularizată, libertatea este adesea înțeleasă ca posibilitatea de a face orice dorește omul, fără norme și fără autoritate. Totuși, Sfânta Scriptură și întreaga Tradiție a Bisericii arată contrariul: poruncile nu sunt lanțurile libertății, ci condițiile ei de existență.
Decalogul (Ieșirea 20, 1-17; Deuteronom 5, 6-21) nu începe cu o interdicție, ci cu o declarație de iubire și eliberare: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-am scos din pământul Egiptului, din casa robiei” (Ieșirea 20, 2).
Acest detaliu este esențial. Dumnezeu nu dă Legea unui popor aflat în robie, pentru a-l înrobi și mai mult. El o oferă unui popor deja eliberat, pentru ca acesta să nu se întoarcă niciodată în robia păcatului.
Sfântul Grigorie de Nyssa (335–394), unul dintre marii Părinți capadocieni și autor al tratatului Viața lui Moise, interpretează ieșirea din Egipt ca imagine a drumului sufletului din robia păcatului spre libertatea comuniunii cu Dumnezeu. Egiptul simbolizează patimile, iar Decalogul devine călăuza spre adevărata libertate.
Astfel, poruncile divine nu sunt expresia autorității arbitrare, ci harta drumului către viață.
Drepturile lui Dumnezeu și responsabilitatea omului
Primele patru porunci ale Decalogului privesc relația omului cu Dumnezeu.
Ele afirmă ceea ce am putea numi, într-un limbaj contemporan, „drepturile lui Dumnezeu”:
- dreptul de a fi singurul Dumnezeu al omului;
- dreptul de a nu fi înlocuit cu idoli;
- dreptul de a-I fi cinstit Numele;
- dreptul de a-I fi închinată ziua Domnului.
Aceste porunci nu exprimă o nevoie a lui Dumnezeu, ci o nevoie a omului. Dumnezeu rămâne Dumnezeu chiar dacă omul Îl respinge. Însă omul nu mai rămâne cu adevărat om atunci când Își uită Creatorul.
Sfântul Ioan Damaschin ( 675–749), marele teolog al icoanelor și autor al lucrării Dogmatica, afirmă că întreaga creație este orientată spre slava lui Dumnezeu, iar omul este singura ființă care poate răspunde conștient acestei chemări prin iubire și libertate.
„Să nu ai alți dumnezei afară de Mine” – actualitatea primei porunci
În vremea lui Moise, idolii aveau chip de lemn, de piatră sau de metal.
Astăzi idolatria s-a rafinat.
Idolii moderni nu se află în temple.
Ei locuiesc adesea în inimile oamenilor.
Sfântul Apostol Pavel identifică una dintre cele mai subtile forme ale idolatriei atunci când spune: „Lăcomia este închinare la idoli” (Coloseni 3, 5).
Aceasta înseamnă că orice realitate care ocupă locul lui Dumnezeu în inima omului devine idol.
Poate fi:
succesul profesional;
cariera;
banii;
plăcerea;
imaginea publică;
ideologia;
tehnologia;
chiar propria persoană.
Sfântul Dumitru Stăniloae observa că omul modern nu a încetat să fie religios. El și-a schimbat doar obiectul adorației. În loc să-L adore pe Dumnezeu, adoră progresul, consumul, puterea sau propriul ego.
Prima poruncă rămâne astfel de o actualitate impresionantă.
Ea nu condamnă cultura sau progresul, ci absolutizarea lor.
Numele lui Dumnezeu și criza sacrului
A treia poruncă spune:„Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert” (Ieșirea 20, 7).
În lumea biblică, numele exprima persoana însăși.
A respecta Numele lui Dumnezeu înseamnă a respecta prezența Sa.
Astăzi asistăm însă la o banalizare a sacrului.
Numele lui Dumnezeu este adesea folosit superficial, ironic sau chiar blasfemiator.
Sfântul Ioan Gură de Aur avertiza că limba poate deveni fie instrument al binecuvântării, fie izvor al păcatului. El spune că omul care Îl laudă pe Dumnezeu în biserică, dar Îi batjocorește Numele în viața de zi cu zi, se aseamănă cu un izvor care dă și apă dulce, și apă amară.
Respectul față de Dumnezeu începe cu respectul față de cuvânt.
Ziua Domnului – timpul care Îi aparține lui Dumnezeu
A patra poruncă spune:„Adu-ți aminte de ziua odihnei, ca s-o sfințești” (Ieșirea 20, 8).
În Vechiul Testament, aceasta era ziua sâmbetei.
După Învierea lui Hristos, Biserica a consacrat Duminica, ziua Învierii, ca centru al vieții liturgice.
În cultura actuală, timpul este tratat aproape exclusiv ca resursă economică.
Omul produce.
Consumă.
Aleargă.
Planifică.
Dar uită să se oprească înaintea lui Dumnezeu.
Sfântul Nicolae Cabasila arată că Dumnezeiasca Liturghie nu este doar o adunare religioasă, ci participarea anticipată la viața Împărăției lui Dumnezeu.
Prin urmare, participarea la Sfânta Liturghie nu reprezintă doar împlinirea unei obligații religioase.
Ea exprimă recunoașterea faptului că timpul aparține lui Dumnezeu și că omul își găsește adevărata odihnă numai în comuniunea cu El.
Drepturile omului se nasc din drepturile lui Dumnezeu
Un paradox al culturii contemporane este faptul că încearcă să păstreze demnitatea omului după ce elimină fundamentul ei.
Dacă omul nu mai este chipul lui Dumnezeu, pe ce se întemeiază demnitatea lui?
Pe consens?
Pe legislație?
Pe majoritate?
Istoria demonstrează cât de fragile sunt aceste temelii.
Regimurile totalitare ale secolului al XX-lea au încălcat drepturile fundamentale tocmai pentru că au negat originea divină a persoanei umane.
Sfântul Atanasie cel Mare (295–373), în tratatul Despre Întruparea Cuvântului, arată că valoarea infinită a omului este confirmată de faptul că Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om pentru mântuirea lui.
Crucea lui Hristos este cea mai puternică declarație despre demnitatea persoanei umane.
Dacă Dumnezeu a considerat omul vrednic de întruparea, pătimirea și Învierea Sa, atunci niciun om nu poate fi redus la statutul de simplu obiect sau instrument.
Poruncile – pedagogia iubirii
Sfântul Vasile cel Mare (330–379), arhiepiscopul Cezareei Capadociei explică faptul că Dumnezeu nu impune poruncile pentru folosul Său, ci pentru vindecarea omului.
Poruncile sunt asemenea prescripțiilor unui medic.
Pacientul poate refuza tratamentul.
Dar nu poate pretinde că boala nu va avea urmări.
La fel, omul poate respinge poruncile lui Dumnezeu.
Însă nu poate evita consecințele îndepărtării de Izvorul vieții.
Sfântul Isaac Sirul spune admirabil:„Poruncile lui Dumnezeu sunt porțile iubirii; cine le păzește nu pierde libertatea, ci găsește adevărata viață.”
Aceasta este una dintre marile lecții pe care creștinismul le oferă lumii contemporane.
Nu orice alegere este libertate.
Nu orice dorință este bună.
Nu orice posibilitate trebuie transformată în drept.
Adevărata libertate este capacitatea de a alege binele.
Iar binele suprem este comuniunea cu Dumnezeu.
Hristos – împlinirea Legii și restaurarea omului
În centrul credinței creștine nu se află un cod moral și nici o filosofie religioasă, ci Persoana vie a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Dacă Vechiul Testament a pregătit omenirea prin Lege și prin proroci, în Hristos se descoperă deplin iubirea Tatălui și adevărata măsură a libertății omului.
Mântuitorul spune limpede în Predica de pe Munte:„Să nu socotiți că am venit să stric Legea sau prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc” (Matei 5, 17).
Aceste cuvinte sunt esențiale pentru înțelegerea raportului dintre drepturile omului și ceea ce am numit „drepturile lui Dumnezeu”. Hristos nu desființează poruncile, ci le așază în lumina iubirii. El mută accentul de la simpla respectare exterioară a Legii la transformarea inimii.
Sfântul Chiril al Alexandriei (376–444), patriarh al Alexandriei și unul dintre marii teologi ai Bisericii, explică faptul că Hristos nu adaugă o altă lege, ci îi descoperă sensul profund: omul nu este chemat doar să evite păcatul, ci să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin iubire.
Astfel, adevărata libertate nu constă în a face ceea ce dorești, ci în a deveni ceea ce ai fost creat să fii.
Crucea – locul unde se întâlnesc dreptatea și iubirea
Una dintre cele mai mari întrebări ale istoriei este aceasta: dacă Dumnezeu este iubire, de ce a fost nevoie de Cruce?
Răspunsul se află chiar în inima Evangheliei.
Crucea este locul unde dreptatea lui Dumnezeu și iubirea Lui se întâlnesc fără contradicție.
Sfântul Apostol Pavel scrie:„Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși” (Romani 5, 8).
Pe Golgota nu vedem un Dumnezeu care revendică drepturi pentru Sine.
Vedem un Dumnezeu care renunță la toate pentru a-l salva pe om.
Acesta este paradoxul creștinismului.
Creatorul lumii Se lasă judecat de creaturile Sale.
Judecătorul universului acceptă să fie condamnat.
Cel fără de păcat poartă păcatele lumii.
Sfântul Atanasie cel Mare afirmă că întruparea și jertfa lui Hristos au restaurat chipul dumnezeiesc din om și au redeschis calea îndumnezeirii. Omul nu putea urca singur spre Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a coborât la om.
Prin Cruce, Hristos nu doar că răscumpără păcatul, ci arată cât de mare este valoarea fiecărei persoane.
Dacă Dumnezeu a murit pentru fiecare om, atunci fiecare om are o valoare infinită.
Libertatea – dar sau autonomie absolută?
Una dintre marile confuzii ale lumii moderne este identificarea libertății cu autonomia absolută.
Se afirmă adesea că omul este cu adevărat liber doar atunci când nu depinde de nimeni.
Dar Evanghelia spune exact opusul.
Hristos afirmă„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).
Observăm că libertatea nu este legată de voință, ci de adevăr.
Nu orice alegere este libertate.
Omul dependent de alcool, de droguri, de bani, de putere sau de propriile patimi face ceea ce dorește.
Dar poate fi numit liber?
Sfântul Maxim Mărturisitorul explică faptul că păcatul nu este expresia libertății, ci deformarea ei. Libertatea autentică înseamnă armonizarea voinței omului cu voia lui Dumnezeu.
Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât devine mai liber.
Cu cât se îndepărtează de El, cu atât devine mai rob.
De aceea spune Mântuitorul:„Oricine săvârșește păcatul este rob al păcatului” (Ioan 8, 34).
Acesta este unul dintre cele mai actuale versete pentru societatea contemporană.
Mulți confundă libertatea cu posibilitatea de a face orice.
Hristos o definește ca puterea de a nu deveni robul răului.
Fiul risipitor – drama omului care revendică drepturi fără comuniune
Puține parabole exprimă mai bine mentalitatea lumii contemporane decât parabola fiului risipitor (Luca 15, 11-32).
Fiul mai tânăr îi spune tatălui:„Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere.”
Observăm că el revendică un drept.
Nu cere comuniune.
Nu cere iubire.
Nu cere sfat.
Cere moștenirea.
În fond, aceasta este drama omului modern.
Dorește darurile lui Dumnezeu.
Dar fără Dumnezeu.
Dorește viață.
Dar fără Izvorul vieții.
Dorește fericire.
Dar fără Adevăr.
Rezultatul este bine cunoscut.
După ce își consumă averea, fiul ajunge printre porci.
Pierderea comuniunii produce inevitabil pierderea demnității.
Sfântul Ambrozie al Milanului interpretează această parabolă spunând că păcatul promite independență, dar oferă robie.
Întoarcerea fiului începe în clipa în care acesta recunoaște:„Mă voi ridica și mă voi duce la tatăl meu…”
Pocăința nu înseamnă umilire.
Înseamnă redescoperirea adevăratei identități.
Hristos nu revendică drepturi, ci oferă viață
Există un paradox impresionant.
Cel care avea toate drepturile renunță la ele.
Sfântul Apostol Pavel descrie această taină în celebrul imn din Epistola către Filipeni:„S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând…” (Filipeni 2, 7).
Fiul lui Dumnezeu nu Se impune.
Nu obligă.
Nu constrânge.
El bate la ușa inimii.
„Iată, stau la ușă și bat…” (Apocalipsa 3, 20).
Acesta este poate cel mai mare respect acordat libertății omului.
Dumnezeu nu forțează iubirea.
O așteaptă.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Dumnezeu poate face toate, dar nu poate sili omul să-L iubească, pentru că iubirea constrânsă încetează să mai fie iubire.
Aici descoperim adevărata semnificație a ceea ce am numit „drepturile lui Dumnezeu”.
Ele nu sunt drepturile unui stăpân autoritar.
Sunt drepturile iubirii.
Iar iubirea nu se impune niciodată.
Ea se oferă.
Euharistia – răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu
Dacă păcatul înseamnă refuzul comuniunii, Sfânta Euharistie reprezintă restaurarea ei.
În Dumnezeiasca Liturghie, omul nu vine doar să ceară.
Vine să mulțumească.
Însuși cuvântul „Euharistie” înseamnă mulțumire.
Într-o cultură dominată de revendicare, Biserica ne învață recunoștința.
Sfântul Nicolae Cabasila, în monumentala sa lucrare „Despre viața în Hristos”, arată că omul își găsește adevărata identitate numai în unirea cu Hristos prin Sfintele Taine.
Fără această comuniune, libertatea rămâne incompletă.
Pentru că omul nu a fost creat doar să existe.
Ci să trăiască în Dumnezeu.
Aici se află răspunsul întregii teme.
Drepturile omului nu sunt negate de creștinism.
Dimpotrivă.
Ele sunt ridicate la cea mai înaltă demnitate.
Dar această demnitate își păstrează sensul numai atunci când omul recunoaște că este fiu al Tatălui ceresc și că adevărata libertate nu constă în îndepărtarea de Dumnezeu, ci în împărtășirea din viața Lui.
Drepturile lui Dumnezeu – temelia tuturor drepturilor omului
Discuția contemporană despre drepturile omului este legitimă și necesară. Biserica nu contestă demnitatea persoanei umane, ci, dimpotrivă, o fundamentează mai profund decât orice sistem filosofic. Omul are drepturi deoarece este creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Facerea 1, 26), iar valoarea lui nu izvorăște din puterea economică, din utilitatea socială sau din recunoașterea juridică, ci din iubirea Creatorului.
Însă aici apare o întrebare pe care lumea modernă o evită aproape complet: există și drepturile lui Dumnezeu?
Desigur, Dumnezeu nu are nevoie de apărarea noastră. El este Atotputernic. Dar are dreptul moral și ontologic de a fi recunoscut, iubit și ascultat de făpturile Sale. Nu pentru folosul Lui, ci pentru mântuirea noastră.
Sfântul Irineu de Lyon afirmă:„Slava lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului este vederea lui Dumnezeu.”
Acest cuvânt arată că adevărata împlinire a omului nu poate exista în opoziție cu Dumnezeu. Atunci când omul Îl exclude pe Creator, nu Îl micșorează pe Dumnezeu, ci se sărăcește pe sine.
De aceea, prima nedreptate din istoria lumii nu a fost încălcarea unui drept omenesc, ci refuzul omului de a asculta de Dumnezeu în Rai. Păcatul strămoșesc nu reprezintă doar încălcarea unei porunci, ci ruperea comuniunii dintre Creator și creatură.
Sfântul Maxim Mărturisitorul explică faptul că omul a fost creat pentru comuniune cu Dumnezeu și că orice alegere împotriva acestei chemări produce dezordine în întreaga creație.
Nu întâmplător, cele Zece Porunci încep nu cu obligațiile față de aproapele, ci cu relația față de Dumnezeu:„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău… să nu ai alți dumnezei afară de Mine” (Ieșirea 20, 2-3).
Mai întâi Dumnezeu. Apoi aproapele.
Ordinea aceasta nu este întâmplătoare. Când ea este răsturnată, întreaga viață morală se dezechilibrează.
Fericitul Augustin spune: „Inima omului este neliniștită până când se odihnește în Dumnezeu.”
Astăzi asistăm la încercarea de a construi o etică fără Dumnezeu, o libertate fără adevăr și o civilizație fără Creator. Rezultatul nu este o lume mai dreaptă, ci una mai confuză.
Prima datorie a omului este iubirea față de Dumnezeu
În Evanghelie, un învățător de Lege Îl întreabă pe Hristos:„Care este cea mai mare poruncă din Lege?” (Matei 22, 36).
Răspunsul Domnului este decisiv:„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 37-39).
Observăm că iubirea aproapelui nu este separată de iubirea lui Dumnezeu. Ea izvorăște din aceasta.
În cultura actuală se vorbește aproape exclusiv despre iubirea față de om. Dar iubirea față de Dumnezeu este considerată, uneori, o chestiune strict privată sau chiar inutilă.
Pentru Sfinții Părinți, însă, ordinea este limpede.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă:„Nu poate iubi cu adevărat pe oameni cel care nu-L iubește mai întâi pe Dumnezeu.”
Această afirmație poate părea incomodă, dar experiența istoriei o confirmă.
Secolul al XX-lea a produs unele dintre cele mai mari tragedii tocmai prin regimuri care proclamau iubirea pentru om, dar Îl excludeau pe Dumnezeu.
Când Dumnezeu este alungat din conștiință, omul ajunge să decidă singur ce este bine și ce este rău.
Iar omul, lipsit de Dumnezeu, devine propriul său idol.
Sfântul Nicolae Velimirovici scria:„Atunci când omul Îl izgonește pe Dumnezeu din viața sa, nu rămâne fără dumnezeu, ci se pune pe sine în locul Lui.”
Aceasta este drama modernității.
Nu ateismul declarativ.
Ci idolatrizarea omului.
Libertatea fără Dumnezeu devine robie
Unul dintre cele mai prețuite idealuri contemporane este libertatea.
Dar ce este libertatea?
Pentru mulți, libertatea înseamnă posibilitatea de a face orice.
Pentru Evanghelie, libertatea înseamnă capacitatea de a face binele.
Mântuitorul spune:„Veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32).
Nu orice alegere este libertate.
Există și libertatea care distruge.
Există libertatea care ucide.
Există libertatea care înrobește.
Sfântul Apostol Pavel avertizează:„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12).
Societatea contemporană confundă adesea libertatea cu lipsa limitelor.
Însă omul nu poate trăi fără repere morale.
Așa cum o corabie fără cârmă ajunge pradă valurilor, tot astfel sufletul fără Dumnezeu devine victima propriilor patimi.
Sfântul Vasile cel Mare spune:„Nu este liber cel care face orice dorește, ci cel care nu este rob păcatului.”
Aceasta este adevărata libertate creștină.
Libertatea de a iubi.
Libertatea de a ierta.
Libertatea de a spune adevărul.
Libertatea de a rămâne credincios lui Dumnezeu chiar atunci când lumea merge în direcția opusă.
În această perspectivă, drepturile omului nu pot fi separate de responsabilitatea omului înaintea lui Dumnezeu. Drepturile fără adevăr riscă să devină simple revendicări, iar libertatea fără iubire și fără Dumnezeu se transformă într-o nouă formă de robie spirituală.
Când omul revendică toate drepturile, dar uită toate datoriile
Una dintre cele mai profunde crize morale ale lumii contemporane nu constă în faptul că se vorbește prea mult despre drepturi, ci în faptul că se vorbește tot mai puțin despre datorii. Limbajul juridic și politic este dominat de revendicări, în timp ce limbajul responsabilității se estompează. Omul cere să-i fie respectată libertatea, demnitatea, intimitatea, proprietatea și opiniile, însă rareori se întreabă ce datorează lui Dumnezeu, aproapelui și propriei sale conștiințe.
Sfântul Apostol Pavel formulează un principiu de o actualitate impresionantă: „Nimănui cu nimic să nu-i fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul” (Romani 13, 8).
Adevărata viață creștină începe atunci când omul încetează să întrebe doar: „Ce mi se cuvine?” și începe să întrebe: „Ce sunt chemat să dăruiesc?”
Aceasta este logica Evangheliei.
Hristos nu a venit în lume pentru a-Și revendica drepturile Sale dumnezeiești, ci pentru a Se dărui pe Sine.
Sfântul Apostol Pavel spune despre El:„S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând…” (Filipeni 2, 7).
În această „deșertare” (kenoză) se află cea mai profundă lecție pentru omenire. Fiul lui Dumnezeu nu renunță la dumnezeirea Sa, ci renunță la slava văzută pentru a-l ridica pe omul căzut.
Sfântul Ioan Gură de Aur comentează:„Dumnezeu nu ne-a mântuit prin puterea Sa, ci prin smerenia iubirii Sale.”
Ce contrast între această atitudine și cultura actuală, în care fiecare își afirmă drepturile, își cere recunoașterea și caută afirmarea de sine!
Sfântul Dumitru Stăniloae observa:„Iubirea adevărată începe acolo unde omul încetează să se mai pună pe sine în centrul universului.”
Aceasta este și drama omului contemporan. Nu lipsa drepturilor îl face nefericit, ci excesul de egoism. O societate în care fiecare pretinde, dar puțini slujesc, ajunge inevitabil la conflict. Familia se destramă atunci când fiecare își revendică drepturile, dar nimeni nu-și asumă jertfa. Comunitățile se dezbină atunci când interesul personal înlocuiește binele comun.
Mântuitorul răstoarnă această logică printr-un singur cuvânt:„Cel ce va vrea să fie întâiul între voi să fie slujitorul tuturor” (Marcu 10, 44).
În Împărăția lui Dumnezeu, măreția nu se măsoară prin ceea ce primești, ci prin ceea ce dăruiești.
Hristos – Cel care avea toate drepturile și a ales Crucea
Dacă există un argument suprem despre raportul dintre drepturi și iubire, acesta este Persoana Mântuitorului Iisus Hristos.
Nimeni nu avea mai multe „drepturi” decât Fiul lui Dumnezeu. El este Creatorul universului, Stăpânul vieții și Judecătorul lumii. Și totuși, în loc să-Și revendice slava, a primit batjocura; în locul tronului, a ales Crucea; în locul laudelor, a primit scuipări și loviri.
Profetul Isaia Îl descrie profetic: „Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni, Om al durerilor și cunoscător al suferinței” (Isaia 53, 3).
Sfântul Apostol Petru adaugă:„Când era ocărât, nu răspundea cu ocară; când pătimea, nu amenința” (I Petru 2, 23).
Crucea este cea mai mare răsturnare a criteriilor omenești. Lumea vede în ea slăbiciune, însă Dumnezeu descoperă puterea iubirii care se jertfește.
Sfântul Ignatie Teoforul scria:„Crucea este arma păcii și biruința iubirii asupra răului.”
Prin Cruce, Hristos arată că adevărata demnitate nu constă în a cere permanent dreptate pentru tine însuți, ci în a iubi până la capăt.
De aceea, creștinismul nu este religia revendicării, ci religia jertfei.
Nu este religia orgoliului, ci a smereniei.
Nu este religia puterii, ci a iubirii.
Iar aceasta nu înseamnă pasivitate în fața nedreptății. Biserica trebuie să apere demnitatea omului, să denunțe abuzurile și să lupte pentru adevăr. Însă o face fără ură, fără răzbunare și fără a uita că dreptatea autentică nu poate fi despărțită de milă.
Sfântul Isaac Sirul exprimă magistral acest adevăr: „Inima milostivă arde pentru întreaga făptură: pentru oameni, pentru animale, pentru vrăjmași și chiar pentru cei ce îi fac rău.”
Aceasta este dreptatea lui Dumnezeu: o dreptate pătrunsă de iubire.
În fața acestei iubiri, fiecare dintre noi este chemat să se întrebe nu doar dacă drepturile sale sunt respectate, ci și dacă Îi oferă lui Dumnezeu locul care I se cuvine în propria viață. Numai atunci drepturile omului și drepturile lui Dumnezeu nu se mai află în opoziție, ci se luminează reciproc în adevărul Evangheliei.
Când Dumnezeu este scos din cetate – consecințele unei civilizații fără Creator
Istoria demonstrează că nicio civilizație nu s-a prăbușit mai întâi din cauza sărăciei materiale, ci din cauza sărăciei spirituale. Imperiile au căzut atunci când și-au pierdut reperele morale, iar societățile au intrat în criză atunci când au confundat progresul tehnic cu progresul sufletesc.
Lumea contemporană cunoaște o dezvoltare fără precedent a științei, medicinei și tehnologiei. Omul poate comunica instantaneu cu orice colț al planetei, poate explora cosmosul și poate modifica însăși structura genetică a vieții. Și totuși, în același timp, asistăm la o creștere alarmantă a singurătății, depresiei, anxietății, violenței și lipsei de sens.
Această contradicție nu este întâmplătoare.
Sfântul Nicolae Velimirovici observa cu luciditate:„Omul modern a cucerit lumea, dar și-a pierdut sufletul.”
Mântuitorul pusese aceeași întrebare cu două milenii în urmă:„Ce-i va folosi omului dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?” (Marcu 8, 36).
Aceasta este drama timpului nostru. Am învățat să construim orașe inteligente, dar nu mai știm să zidim inimi curate. Am creat rețele de comunicare, dar am pierdut comuniunea. Am înmulțit drepturile, dar am uitat sfințenia.
Sfântul Dumitru Stăniloae avertiza că omul despărțit de Dumnezeu sfârșește prin a deveni prizonierul propriului egoism. Atunci când Dumnezeu încetează să mai fie centrul existenței, omul încearcă să ocupe locul Creatorului, iar această încercare produce inevitabil dezordine morală.
Nu este suficient ca o societate să fie prosperă economic.
Ea trebuie să fie sănătoasă spiritual.
Nu este suficient să respecte legile.
Trebuie să respecte și Legea lui Dumnezeu.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune:„Nu cetățile sunt tari prin zidurile lor, ci prin virtutea celor care locuiesc în ele.”
Această afirmație rămâne de o actualitate impresionantă.
Biserica – glasul conștiinței într-o lume care relativizează adevărul
De-a lungul istoriei, Biserica nu a fost doar locul săvârșirii Sfintelor Taine, ci și conștiința vie a societății. Ea a apărat demnitatea persoanei, a întemeiat spitale, școli, aziluri și opere de caritate, dar, în același timp, a avut curajul de a spune adevărul chiar atunci când acesta era incomod.
În fiecare epocă au existat încercări de a reduce credința la spațiul privat, de a exclude Evanghelia din viața publică și de a transforma religia într-o simplă opțiune culturală.
Însă Hristos nu a spus:„Voi sunteți lumina bisericilor.”
Ci:„Voi sunteți lumina lumii” (Matei 5, 14).
Lumina nu există pentru sine.
Ea există pentru a lumina.
Tot astfel, Biserica nu există doar pentru membrii ei, ci pentru întreaga lume.
Sfântul Atanasie cel Mare a apărat dumnezeirea lui Hristos aproape singur împotriva curentului dominant al vremii.
Sfântul Maxim Mărturisitorul și-a pierdut limba și mâna pentru că a refuzat compromisul dogmatic.
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat deoarece a condamnat nedreptățile puternicilor zilei.
Ei nu au apărat interese omenești.
Au apărat adevărul lui Dumnezeu.
Astăzi, provocările sunt diferite, dar misiunea rămâne aceeași.
Biserica nu poate tăcea atunci când viața este disprețuită.
Nu poate tăcea atunci când familia este atacată.
Nu poate tăcea atunci când adevărul este înlocuit cu relativismul.
Nu poate tăcea atunci când Dumnezeu este alungat din conștiința publică.
Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei:„Propovăduiește cuvântul, stăruie cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga-răbdare și învățătură” (II Timotei 4, 2).
Acesta este și astăzi mandatul Bisericii.
Nu de a condamna lumea.
Ci de a o chema la Hristos.
Nu de a învinge prin putere.
Ci prin adevăr și iubire.
Sfântul Siluan Athonitul rezumă această misiune într-o singură propoziție: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”
Adică privește cu realism răul din lume și din propria inimă, dar nu înceta niciodată să nădăjduiești în mila lui Dumnezeu.
Aceasta este speranța creștină: nu optimismul superficial, ci certitudinea că Hristos, Care este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan 14, 6), rămâne temelia neclintită a tuturor drepturilor autentice și a adevăratei libertăți.
Judecata de Apoi – locul unde dreptatea lui Dumnezeu va lumina toate nedreptățile lumii
Una dintre cele mai mari iluzii ale omului contemporan este convingerea că istoria se încheie aici, că singurul tribunal este cel omenesc și că adevărul depinde de hotărârile majorității. Sfânta Scriptură însă deschide o perspectivă mult mai adâncă: istoria nu se încheie în fața tribunalelor lumii, ci înaintea tronului lui Hristos.
Mărturisirea de credință a Bisericii afirmă limpede: „Și iarăși va să vină cu slavă să judece viii și morții, a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.”
Judecata de Apoi nu este o amenințare, ci proclamarea dreptății desăvârșite a lui Dumnezeu. În această lume, mulți oameni rămân nedreptățiți, calomniați, persecutați sau uitați. De multe ori, răul pare să învingă, iar cei lipsiți de scrupule par să aibă succes.
Dar Dumnezeu nu uită nimic.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău” (II Corinteni 5, 10).
Înaintea acestui tron nu vor mai exista privilegii sociale.
Nu vor mai exista funcții.
Nu vor mai exista averi.
Nu vor mai exista influență și putere.
Va rămâne doar adevărul.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune:„Acolo nu vom fi întrebați cât am avut, ci cât am iubit; nu cât am stăpânit, ci cât am slujit.”
Aceasta schimbă radical perspectiva asupra vieții.
Lumea apreciază succesul.
Dumnezeu privește sfințenia.
Lumea admiră puterea.
Dumnezeu binecuvântează smerenia.
Lumea răsplătește competiția.
Dumnezeu încununează iubirea.
Evanghelia după Matei descrie criteriul Judecății: „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit…” (Matei 25, 35).
Este impresionant faptul că Hristos nu vorbește despre performanțe intelectuale, despre succese politice sau despre realizări economice.
Vorbește despre iubire.
Despre milă.
Despre compasiune.
Despre responsabilitate.
Aici se întâlnesc drepturile omului și drepturile lui Dumnezeu.
Cel care îl disprețuiește pe aproapele Îl rănește pe Hristos.
Cel care-L ignoră pe Dumnezeu sfârșește prin a-l folosi și pe om.
Sfântul Ioan Evanghelistul spune limpede:„Dacă zice cineva: «Iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este” (I Ioan 4, 20).
Dar este la fel de adevărat și contrariul: Cel care pretinde că iubește omul, dar Îl respinge pe Dumnezeu, nu poate păstra această iubire până la capăt, deoarece a rupt izvorul din care ea se hrănește.
Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă:„Cel ce-L iubește pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe orice om.”
Iată adevărata sinteză a Evangheliei.
Concluzie – când drepturile omului se întâlnesc cu dreptatea lui Dumnezeu
Civilizația contemporană are nevoie să redescopere un adevăr esențial: drepturile omului și drepturile lui Dumnezeu nu sunt realități opuse.
Ele se susțin reciproc.
Omul este cu adevărat liber numai atunci când trăiește în adevăr.
Iar adevărul are Chip.
Acest Chip este Hristos.
Când omul Îl așază pe Dumnezeu la marginea existenței sale, începe treptat să piardă și respectul față de propria demnitate și față de demnitatea celorlalți.
Istoria ultimelor secole confirmă acest lucru.
Ori de câte ori Dumnezeu a fost exclus din viața publică, omul însuși a devenit victima ideologiilor, a violenței și a manipulării.
În schimb, acolo unde Evanghelia a rodit, au înflorit cultura, caritatea, spitalele, școlile, grija pentru cei săraci și respectul pentru persoana umană.
Sfântul Dumitru Stăniloae scria:„Omul nu se poate înțelege pe sine fără Dumnezeu, pentru că numai în Dumnezeu își descoperă adevărata sa valoare și adevărata sa vocație.”
Poate că întrebarea cea mai importantă a timpului nostru nu este doar:
„Cine apără drepturile omului?”
Ci și: „Cine mai apără drepturile lui Dumnezeu în inima omului?”
Cine Îi mai oferă timp prin rugăciune?
Cine Îi mai oferă ascultare prin împlinirea poruncilor?
Cine Îi mai oferă iubire într-o lume dominată de autosuficiență?
Poate că marile crize ale omenirii nu vor începe să se vindece prin noi tratate, prin noi legi sau prin noi tehnologii, ci în clipa în care omul va îngenunchea din nou înaintea lui Dumnezeu și va înțelege că adevărata libertate nu constă în a trăi fără Creator, ci în a trăi împreună cu El.
Atunci drepturile omului nu vor mai fi simple revendicări juridice, ci expresia demnității fiului lui Dumnezeu.
Atunci dreptatea nu va mai fi doar aplicarea rece a unei legi, ci rodul iubirii.
Atunci pacea nu va mai fi doar absența conflictului, ci prezența lui Hristos în inimile oamenilor.
Și atunci se vor împlini cuvintele Mântuitorului: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Aceasta rămâne marea provocare și marea speranță a omului contemporan: să redescopere că, înainte de a cere lumii să-i respecte drepturile, este chemat să-I ofere lui Dumnezeu locul care I se cuvine. Numai astfel omul își va regăsi adevărata libertate, adevărata demnitate și adevărata fericire, care nu se sfârșesc odată cu această lume, ci se desăvârșesc în Împărăția veșnică a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh.
Preot Nicău Nicolae
