Nu ca niște stăpâni peste oameni, ci ca slujitori ai lor – autoritatea în lumina Evangheliei

Motto

„Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru.” (Marcu 10, 42-43)

Drama puterii și criza autorității în lumea contemporană

Una dintre cele mai subtile și mai periculoase ispite care însoțesc existența umană este ispita puterii. Ea nu aparține doar regilor, împăraților sau conducătorilor politici. Ea poate locui în sufletul oricărui om care primește o responsabilitate, o funcție, o demnitate sau o poziție de influență.

Observăm adesea în jurul nostru persoane care, odată ajunse într-o funcție importantă, uită că autoritatea le-a fost încredințată spre slujire și ajung să o considere proprietate personală. Instituțiile devin feude, funcțiile devin privilegii, iar oamenii sunt priviți ca simple instrumente, numere statistice sau piese într-un mecanism menit să întrețină prestigiul celui aflat la conducere.

Sfântul Grigorie de Nazianz afirma: „Trebuie mai întâi să te cureți pe tine și apoi să cureți pe alții; să te înțelepțești și apoi să înțelepțești; să devii lumină și apoi să luminezi.”

Lumea contemporană suferă nu atât din lipsa liderilor, cât din lipsa slujitorilor. Nu ducem lipsă de oameni care vor să poruncească, ci de oameni care sunt gata să poarte poverile celorlalți.

În multe domenii ale vieții sociale, întâlnim mentalitatea stăpânului care pretinde ascultare, dar refuză responsabilitatea; care cere respect, dar nu oferă respect; care dorește privilegii, dar evită sacrificiul.

Aceasta este drama autorității desacralizate.

Dumnezeu – izvorul oricărei autorități autentice

Sfântul Apostol Pavel afirmă:

„Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu.” (Romani 13, 1)

Această afirmație nu legitimează abuzul și nici nu transformă orice conducător într-un reprezentant perfect al voinței divine. Ea afirmă însă că ideea de ordine, responsabilitate și conducere își are originea în Dumnezeu.

În însăși viața Sfintei Treimi descoperim modelul suprem al autorității.

Tatăl nu domină. Fiul nu concurează. Duhul Sfânt nu revendică întâietăți.

Între Persoanele Treimii există comuniune, iubire și dăruire reciprocă.

Sfântul Vasile cel Mare afirmă: „În Dumnezeu nu există tiranie, ci împărăție a iubirii.”

Autoritatea autentică este întotdeauna slujitoare a comuniunii.

Când nu mai zidește comuniunea, ea încetează să mai fie autoritate și devine dominație.

Prima revoluție a puterii: ispita din Eden

Istoria puterii începe tragic.

Șarpele nu îi promite Evei bogății, plăceri sau succes.

Îi promite putere:„Veți fi ca Dumnezeu.” (Facere 3, 5)

Aceasta este rădăcina tuturor tiraniilor.

Omul nu mai dorește să fie împreună-lucrător cu Dumnezeu, ci să-I ocupe locul.

Sfântul Maxim Mărturisitorul observă:„Omul a voit să primească dumnezeirea fără Dumnezeu și astfel a pierdut și ceea ce avea.”

De atunci, fiecare abuz de autoritate repetă într-un anumit sens drama Edenului.

Ori de câte ori cineva se consideră indispensabil, infailibil sau de neînlocuit, păcatul primordial renaște.

„Între voi să nu fie așa” – cea mai radicală lecție a Evangheliei

În lumea antică, puterea era sinonimă cu dominația.

Împăratul poruncea. Supușii executau.

 Mântuitorul Hristos răstoarnă această logică.

„Între voi să nu fie așa.” (Marcu 10, 43)

Aceste cuvinte reprezintă una dintre cele mai revoluționare afirmații din istoria omenirii.

Pentru prima dată, măreția nu mai este măsurată prin numărul celor asupra cărora poruncești.

Măreția este măsurată prin numărul celor pe care îi slujești.

În Împărăția lui Dumnezeu, adevărata putere este capacitatea de a iubi.

Ștergarul care a schimbat lumea

Niciun moment nu descrie mai bine autoritatea creștină decât spălarea picioarelor ucenicilor.(Ioan 13, 1-15)

Creatorul universului îngenunchează înaintea făpturilor Sale.

Cel care ține galaxiile în existență spală picioarele unor pescari.

Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă:„Cel pe care îngerii Îl slujesc spală picioarele slujitorilor.”

Aceasta este adevărata teologie a conducerii.

 Mântuitorul Hristos nu conduce de pe tron.

Conduce de la nivelul ștergarului.

El nu cucerește prin frică.

Cucerește prin iubire.

Când funcția devine idol

Una dintre cele mai grave boli spirituale este identificarea persoanei cu funcția.

Omul începe să creadă că valoarea sa derivă din poziția ocupată.

Atunci apar:

• Aroganța;
• Autosuficiența;
• Cultul personalității;
• Disprețul față de cei mici;
• Incapacitatea dialogului;
• Refuzul criticii.

Sfântul Ioan Scărarul numește această stare:„tirania slavei deșarte.”

Cel aflat într-o funcție poate ajunge să se considere centrul universului.

Nu mai vede oameni.

Vede subordonați.

Nu mai vede persoane.

Vede instrumente.

Nu mai vede colaboratori.

Vede amenințări.

Feudalismul modern și falsa proprietate asupra instituțiilor

O mare tragedie a lumii contemporane este transformarea instituțiilor în proprietăți personale.

Unii conducători se comportă ca și cum organizația, comunitatea sau instituția le-ar aparține.

Funcția devine moștenire.

Influența devine patrimoniu.

Autoritatea devine privilegiu.

Această mentalitate este profund anti-evanghelică.

Nimeni nu este proprietarul unei instituții.

Toți suntem administratori vremelnici.

Sfântul Apostol Pavel întreabă:„Ce ai, pe care să nu-l fi primit?” (I Corinteni 4, 7)

Orice funcție este împrumutată.

Orice autoritate este delegată.

Orice mandat este temporar.

Numai Dumnezeu este Stăpânul absolut.

Omul – chip al lui Dumnezeu, nu instrument de exploatat

În fața lui Dumnezeu nu există oameni importanți și oameni neimportanți.

Există doar fii ai lui Dumnezeu.

Fiecare om poartă în sine chipul Creatorului.

Sfântul Grigorie de Nyssa afirmă:„Omul este icoana vie a Împăratului ceresc.”

De aceea, umilirea unui om reprezintă o ofensă adusă Creatorului său.

Orice lider care își tratează semenii cu dispreț uită că puterea sa este trecătoare, iar demnitatea celuilalt este veșnică.

Părinții pustiei despre conducere

Patericul abundă în învățături despre smerenie.

Avva Pimen spune: „Omul care se socotește pe sine mai mare decât fratele său este departe de Dumnezeu.”

Avva Dorotei adaugă: „Cu cât omul se apropie de Dumnezeu, cu atât se vede mai mic.”

Aceasta este marea diferență dintre sfinți și tirani.

Tiranul se vede mare.

Sfântul se vede dator.

Judecata celor ce conduc

Sfânta Scriptură este extrem de severă cu cei care primesc responsabilități.

„De la cel căruia i s-a dat mult, mult se va cere.” (Luca 12, 48)

Puterea nu diminuează răspunderea.

O amplifică.

Sfântul Grigorie cel Mare avertiza: „Demnitatea ridică omul deasupra altora, dar îl așază mai aproape de judecata lui Dumnezeu.”

În Ziua Judecății, Dumnezeu nu va întreba câți oameni au ascultat de noi.

Ci câți au fost ajutați prin noi.

Lecții pentru conducătorii de astăzi

Cel aflat într-o poziție de conducere ar trebui să se întrebe zilnic:

• Câți oameni au plecat astăzi mai împovărați din cauza mea?
• Câți au plecat mai încurajați?
• Inspir teamă sau încredere?
• Îi folosesc pe oameni sau îi slujesc?
• Îmi apăr funcția sau îmi împlinesc misiunea?
• Dacă aș pierde mâine totul, ce ar rămâne din mine?

Adevăratul lider nu este cel care are cei mai mulți supuși.

Este cel care lasă în urmă cei mai mulți oameni ridicați, formați și încurajați.

Moștenirea care rămâne

Nimeni nu își va duce funcția în mormânt.

Nimeni nu își va duce biroul, titlul, privilegiile sau influența.

Vor rămâne doar faptele.

Vor rămâne lacrimile pe care le-am șters sau le-am provocat.

Vor rămâne sufletele pe care le-am înălțat sau le-am zdrobit.

În fața morții, împăratul și slujitorul stau pe aceeași treaptă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Nu bogăția, nici puterea, nici slava nu trec dincolo de mormânt; numai faptele ne însoțesc.”

Concluzie: De la tron la Cruce

Lumea continuă să admire însoțesc Mântuitorul Hristos continuă să admire iubirea.

Lumea ridică monumente cuceritorilor.

Cerul încununează slujitorii.

În seara Cinei celei de Taină, Hristos nu a luat sceptrul lui Cezar. Nu a cerut gardă de onoare. Nu a revendicat privilegii. A luat ștergarul și ligheanul.

Acolo, în tăcerea acelei seri, a fost scrisă pentru totdeauna definiția creștină a autorității.

Nu cel care este slujit este mare.

Nu cel care inspiră frică este puternic.

Nu cel care domină este învingător.

Mare este cel care se pleacă pentru a ridica pe altul.

Puternic este cel care își stăpânește propriul orgoliu.

Biruitor este cel care transformă puterea în iubire și autoritatea în slujire.

Iar atunci când toate funcțiile, toate rangurile și toate privilegiile acestei lumi vor fi dispărut, va rămâne doar întrebarea lui Hristos: „Pe câți i-ai iubit?”

Preot Nicău Nicolae