Să se închidă ochii! Și s-a făcut sistem


Nu toți, nu mereu, nu peste tot. Există oameni care insistă, urmăresc, întreabă, verifică, muncesc onest și țin comunități întregi pe linia de plutire. Dar există și un tipar care se repetă suficient de des încât să ne coste: ne resemnăm repede, ne mulțumim cu efectul pe termen scurt și lăsăm cauzele pe seama altcuiva. Despre tiparul acesta este vorba, nu despre excepțiile care, de multe ori, duc greul în tăcere.

Trăim vremuri complicate. Cei de vârstă medie și seniorii au prins valuri întregi de schimbări, fiind crescuți cu lozinci care, la vremea lor, țineau loc de busolă: „omul sfințește locul” și „dacă ai carte, ai parte”. Am fost educați să credem în merit, în decență, în ideea că munca și bunul-simț împing lumea înainte. Doar că ne-am trezit într-o epocă în care cartea te face incomod, politețea te face invizibil, iar locurile, demult, nu mai sunt „sfinte”. Sunt doar ocupate.

Tinerii de astăzi știu doar lumea pe care au apucat s-o trăiască: rapidă, fluidă, cu reguli care se schimbă înainte să apuci să le înțelegi. Ei sunt învățați să se adapteze. Iar adaptarea a ajuns să fie, în multe situații, mai utilă decât idealismul. Uneori, cei șapte ani de acasă nu te ajută să rezolvi o problemă, cartea nu-ți mai garantează un loc de muncă, iar omul care „sfințește locul” ajunge floarea cu care nu se face primăvară.

Cu idealurile strivite de realitate și cu reflexul de a supraviețui în mediul din jur, am devenit, ca societate, mai pragmatici. Nu e un defect în sine. Defectul apare când pragmatismul se transformă în „să meargă și-așa” și în alergia față de orice întrebare incomodă. Atunci ne punem ochelari de cal și vedem doar ce arde în microcosmosul nostru, personal sau profesional. Restul ajunge prea ușor „treaba altora”. Și, din punctul acesta, multe lucruri se leagă.

Ne interesează să se astupe groapa din drum, dar de multe ori nu ne interesează cât a costat, cu ce materiale s-a astupat și nici cine a decis că aceea e soluția. Dacă nu se astupă, ne enervăm. Dacă se astupă, respirăm și trecem la următoarea groapă. Rareori ne întrebăm de ce gropile apar din nou și din nou, de ce se repetă același eșec, cine răspunde și cine câștigă din repetarea lui.

Ne interesează să intrăm vii într-un spital și să ieșim tot vii. Nu întotdeauna ne interesează ce înseamnă protocoalele și responsabilitățile, de ce anumite lucruri merg greu sau prost. Dacă ieșim bine, spunem „am avut noroc”. Dacă ieșim rău, ne agățăm de un țap ispășitor. Sistemul, însă, rămâne aproape neatins, de parcă ar fi o entitate abstractă, nu un mecanism construit în ani, cu reguli, bugete, lanțuri de decizie și reflexe de autoprotecție.

Ne interesează să ni se rezolve cererea la ghișeu, să nu fim plimbați, să nu pierdem o zi întreagă pentru o hârtie. Dar prea rar ne întrebăm de ce procedura e făcută să te obosească, cine o poate simplifica, cine răspunde pentru timpul pierdut și cine are interesul ca lucrurile să rămână complicate. Când ne lovim de zid, ne enervăm. Când, printr-o minune, se mișcă, spunem „am avut noroc” și trecem mai departe. De multe ori nu s-a rezolvat cauza. S-a mutat doar problema dintr-un loc vizibil într-un loc ascuns, iar asta ne convine, pentru că ne scutește de întrebări.

Ne place să vorbim despre integritate, dar integritatea aceasta rămâne uneori punctuală: acolo unde ne doare direct. În rest, ne mulțumim cu satisfacția unei indignări rapide, fără efortul de a înțelege mecanismul. Vrem ca „cine a nins să strângă”, dar fără să ne intereseze „cine a nins”, de ce „ninge” mereu în același loc și cum arată, de fapt, procesul. Vrem rezultate fără proceduri, soluții fără cauze, ordine fără efort.

Și totuși, trăim într-o lume construită din proceduri. Fie că ne place sau nu. Dacă nu le înțelegem, le suportăm. Dacă nu le cerem, le primim gata făcute. Dacă nu le verificăm, le înghițim cu tot cu erori, cu tot cu portițe, cu tot cu cinism.

Alegem oameni care să ne reprezinte interesele, dar de multe ori nu știm nici cum îi cheamă, nici ce votează. Nu citim proiecte înainte să ne schimbe viața, nu cerem explicații înainte să ni se spună că „s-a decis”. Există, desigur, oameni care fac exact invers: urmăresc, cer, insistă. Numai că, în lipsa unui obicei social de a susține consecvența, ei ajung să fie priviți ca „prea insistenți”, iar inerția ajunge să fie confundată cu realismul.

Poate că aici ar trebui pus degetul pe rană: „omul sfințește locul” e adevărat doar într-un sistem care permite omului să-l sfințească. Într-un sistem construit să înghită oamenii, omul devine excepția tolerată sau incomodul împins în afară. Iar „dacă ai carte, ai parte” e adevărat doar într-o societate care prețuiește competența mai mult decât obediența.

De aici vine, de fapt, resemnarea celui care vede că nu se schimbă nimic. Nu pentru că nu ar exista argumente sau soluții, ci pentru că mecanismul e gândit să reziste: să amortizeze, să ignore, să „mai treacă un mandat”, să se stingă scandalul, să obosească oamenii. Și când oamenii se resemnează, sistemul câștigă.

Așa ajungem ca, uneori, să ne fie mai ușor să închidem ochii decât să cerem explicații. Mai simplu să ne enervăm o zi decât să insistăm o lună. Mai comod să ne uităm la rezultat decât să urmărim traseul.

Poate că întrebarea corectă nu mai este unde sunt oamenii care sfințesc locul. Poate că întrebarea e: câți oameni mai au energia să sfințească un loc care nu vrea să fie sfințit și câți dintre noi suntem dispuși să-i susținem, nu doar să-i aplaudăm când se luptă singuri.

Pentru că, dacă rămân singuri, nu se schimbă locul. Se schimbă doar omul. Se resemnează, pleacă sau se adaptează. Iar noi rămânem cu aceeași moară de vânt, cu aceleași povești, doar cu alte nume și aceeași senzație că „nu ajungem nicăieri”.

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și