Când politicienii plătesc tăcerea și pierd respectul
Unii politicieni sunt, pur și simplu, speriați de gura lumii. De vocile care vorbesc, de cei care pun întrebări, de cei care au audiență mai mare sau mai mică, dar suficientă cât să conteze. Din această frică fac tot posibilul să astupe gura criticilor, nu prin argumente sau fapte, ci prin beneficii: contracte, angajări, favoruri, bani, „înțelegeri”.
Din capul locului, acest gest trădează slăbiciune. Iar când un lider este dominat de frică, lucrurile se văd imediat. Câinii de pază ai comunității, ai democrației sau ai interesului public nu mai latră doar, ci mușcă. Iar în interiorul echipei politice, frica liderului se transmite instant. Respectul dispare. Nu mai este văzut ca un conducător, ca un lider, ca un „alfa”, ci ca o oportunitate temporară. O poziție din care se poate stoarce ceva, până când nu mai răspunde nimeni la telefon.
Desigur, vorbim aproape exclusiv despre politicienii aflați la putere. Cei din opoziție nu sunt șantajați pentru că de la ei nu se pot obține contracte, bani sau favoruri. În contextul actual, vorbim în principal despre PSD și PNL. Nu despre toți, evident. Există și oameni care rămân cu coloana dreaptă. Dar sunt tot mai puțini.
Mecanismele psihologice care împing un politician în zona de „plătitor de taxe de protecție” sunt diverse. Unii sunt pur și simplu fricoși. Alții vor liniște ca să-și poată face proiectele. Unii nu vor să iasă în față cu nimic, să nu supere pe nimeni. Motivele diferă, dar rezultatul este același. Și, mai grav, complet inutil.
În vremurile acestea, compromisurile nu mai folosesc la nimic. La cât de mult își distrug singure imaginea PSD și PNL prin deciziile propriului guvern, nu pot o mie de formatori de opinie adunați la un loc să le facă mai mult rău decât își fac ei înșiși prin politicile naționale. Este ca și cum ai plăti pe cineva să nu te mai stropească cu un pistol cu apă… să nu te ude… în timp ce tu ești deja în mijlocul unei piscine olimpice.
Mai mult decât atât, odată cu evoluția tehnologiei și mutarea aproape totală a imaginii în online, lucrurile devin chiar ridicole. Cu banii dați pe „taxe de protecție”, un politician ar putea să-și construiască o imagine atât de bună, încât nici lui să nu-i vină să creadă cât este de harnic, de cinstit și de competent. Cu banii cheltuiți pe liniște, ar putea face atât de mult zgomot pozitiv, încât să nu se mai audă niciun „chițcăit”.
În concluzie, dragi politicieni care plătiți taxe de protecție: opriți-vă. Le dați degeaba. Nu vă ajută cu nimic. Dimpotrivă, vă faceți de râs și vă pierdeți onoarea și autoritatea în fața propriilor oameni. Iar nimeni nu urmează un lider fricos. Oamenii nu urmează frica, ci forța, coerența și curajul.
P.S. Acest articol nu se referă la formatorii de opinie sau la oamenii care critică sincer și constant politicienii. Se referă strict la cei care critică până în momentul în care primesc bani sau favoruri — și apoi, brusc, tac.
