România – începutul unei predări lente către Rusia

Am fost obișnuiți să gândim în clișee geopolitice. Parteneriat strategic cu SUA. Flanc estic al NATO. Sprijin necondiționat pentru România. Dar realitatea nu mai are de-a face cu declarațiile oficiale, ci cu ceea ce se întâmplă în spatele ușilor închise, acolo unde hărțile sunt redesenate fără știrea popoarelor, iar alianțele sunt tratate ca niște acțiuni în portofolii internaționale.

În opinia mea, Statele Unite ale Americii au negociat deja cu Federația Rusă o repoziționare strategică în care Europa de Est – și România, implicit – nu mai figurează ca o linie roșie, ci ca un spațiu flexibil, interschimbabil, care poate fi transferat în custodie altor puteri, atâta timp cât marile interese globale ale Washingtonului sunt protejate.

Această negociere nu s-a făcut public, nu a fost semnată în văzul lumii. Dar toate semnalele diplomatice, economice și militare din ultimii ani duc spre aceeași concluzie: America se retrage discret din Europa, iar Franța și Germania se instalează ca administratori de influență, pregătind terenul pentru ca Rusia să revină treptat acolo unde nu a fost niciodată cu adevărat izgonită – în Estul Europei.

Donald Trump a fost omul care a spart iluziile alianțelor sacre. În timpul mandatului său, a pus sub semnul întrebării însăși existența NATO. La summitul din 2018, în fața liderilor europeni, Trump a amenințat că va retrage SUA din alianță dacă ceilalți nu plătesc mai mult. Generalul John Bolton și alți foști oficiali au confirmat public: Trump chiar a vrut să scoată America din NATO.

Dar ceea ce a rămas mai puțin observat este că, în paralel cu această distanțare de Europa, SUA, sub Trump, a căutat o relație funcțională cu Rusia. Nu pentru că ar fi iubit Kremlinul, ci pentru că logica sa de business cerea închideri de dosare marginale pentru a se putea concentra pe dosarele grele – China, Pacificul, Orientul Mijlociu. Trump era gata să spună Moscovei: „Voi lăsați Ucraina, noi vă dăm liniște în Balcani și Estul Europei.” Iar România, situată pe o linie de mijloc, n-ar fi fost decât o „pagubă colaterală”.

Faptul că Trump a blocat în 2019 ajutorul militar pentru Ucraina, punând condiții politice, a fost primul semnal că Washingtonul nu va mai duce războaiele altora. Iar în 2020, decizia de a retrage trupe americane din Germania – chiar dacă o parte au fost redistribuite în Polonia – a transmis mesajul că NATO e o alianță pe care SUA o poate regândi oricând.

Pe măsură ce SUA s-a retras simbolic, două mari puteri europene au început să își asume, fără modestie, rolul de lideri ai destinului continental: Franța și Germania. Ambele cu un istoric ambiguu în relația cu Rusia. Germania a fost legată economic prin gazul rusesc, prin Nord Stream 1 și 2, iar Franța a încercat ani de zile să obțină un „reset” al relațiilor cu Putin.

În ciuda invaziei din Ucraina din 2022, președintele Macron a vorbit constant cu Putin, cerând „să nu fie umilit”. Cancelarul Scholz a ezitat luni de zile să trimită tancuri Ucrainei. Nu pentru că nu ar fi înțeles pericolul rusesc, ci pentru că încă vedeau Moscova ca pe un actor cu care trebuie negociat, nu anihilat.

Aceste state s-au autoinvestit în garanți ai păcii în Europa, dar, în realitate, s-au plasat în poziția ideală pentru a deveni intermediarii unei noi înțelegeri cu Rusia. Adică, pe scurt: „Noi controlăm Estul Europei, voi rămâneți în afara flancului NATO. Fiecare își respectă limitele.”

România, prinsă între aceste axe, nu mai e apărată de garanțiile sacre americane, ci de prezența politică și militară a Parisului și Berlinului. Nu întâmplător, grupul de luptă NATO din România e condus de Franța. Nu întâmplător, prezența germană în infrastructura economică românească este mai profundă ca oricând. Iar dacă SUA s-ar retrage mâine din România, aceste două puteri ar avea pretextul perfect pentru a-și crește controlul: „Nu rămâneți singuri, rămâneți cu noi.”

Și în această schemă, noua conducere care se va instaura în România odată cu alegerea noului președinte va fi una clar pro-Franța și pro-Germania, și mult mai puțin pro-SUA. Deja semnalele sunt vizibile în discurs, în prioritățile anunțate și în tipul de vizite și parteneriate promovate. În acest context, România va deveni una dintre monedele de negociere între puterile europene și Rusia.

Franța și Germania ne vor înarma – atât cât este nevoie pentru a deveni un ghimpe în coasta Rusiei și pentru a ne crește artificial valoarea strategică. Iar apoi, la momentul convenabil, ne vor pune pe masa negocierilor cu Moscova, pentru a obține în schimb alte avantaje în zone care le interesează mai mult: energie, Balcani, Africa, poate chiar Caucaz. Totul este bine gândit și nu e greu de înțeles pentru cine cunoaște cum s-a mai procedat în istorie și înțelege interesele reale ale Americii și Rusiei acum. Primul pas va fi retragerea treptată a americanilor din România, urmată de o înarmare consistentă cu bani europeni, dar sub atenta supraveghere și control politic al Franței și Germaniei.

Parteneriatul strategic cu SUA a fost, în anii 2000–2015, o axă a politicii externe românești. Baza de la Deveselu, vizitele la Casa Albă, exercițiile NATO pe teritoriul nostru, și chiar suspiciuni serioase despre implicarea unor oficiali americani în justiția din România, toate consolidau sentimentul că suntem protejați direct de Washington.

Dar azi, acest parteneriat nu mai e prioritate nici în retorica liderilor români, nici în realitatea militară. Deși SUA au trimis temporar trupe suplimentare după invazia rusă în Ucraina, nu există o prezență permanentă americană robustă în România. Scutul antirachetă de la Deveselu funcționează, dar nu este, în sine, un sistem ofensiv sau de apărare colectivă. Este un punct pe hartă. Simbolic.

În paralel, România acceptă tot mai multe decizii dictate de Bruxelles, Paris sau Berlin. În materie de ecologie, fiscalitate, industrie sau justiție, Bucureștiul adoptă fără crâcnire directivele venite de „sus”, chiar când ele contravin interesului național. Acest tip de obediență tehnocrată e perfect compatibil cu viziunea Franței și Germaniei despre Est: state disciplinate, nu independente.

Iar dacă va veni momentul în care România va trebui să aleagă între o poziție dură proamericană și o alinare completă la axa Paris–Berlin, semnele actuale arată că vom alege „consensul european”, nu solidaritatea transatlantică.

Când influența SUA va fi complet redusă, iar România va fi integrată simbolic sub umbrela europeană, Rusia nu va mai avea nevoie de tancuri pentru a influența țara noastră. Va folosi metodele clasice: propagandă, finanțare a partidelor, afaceri obscure cu interpuși, corupție instituționalizată.

Exact cum a procedat în Serbia, în Ungaria, în Bulgaria. Exact cum încearcă în Republica Moldova. Obiectivul nu e invazia, ci neutralizarea. Dacă România devine un stat membru NATO care nu se opune Rusiei, ba chiar îi înțelege punctul de vedere, atunci Putin a câștigat fără să tragă un foc de armă.

Iar actualul context politic românesc favorizează această infiltrare. Avem o clasă politică obedientă, lipsită de viziune geopolitică și axată pe accesul la fonduri europene, nu pe apărarea suveranității. Nu există o doctrină clară de securitate națională în fața pericolului hibrid rus. Nu există o strategie de protecție a infrastructurii digitale. Nu există nici măcar un discurs național unitar pe tema relației cu Rusia – ci doar improvizații, tăceri și tămâieri.

Iar atunci când România va deveni un stat „problematic” în NATO – adică neutru, slab, cu guvernări instabile – Occidentul însuși va accepta tacit trecerea noastră în zona gri. Exact cum a acceptat, înainte de 2014, ca Ucraina să rămână între sfere, până când Rusia a decis că e momentul să ia cu forța ceea ce nu obținuse diplomatic.

Privind tabloul complet, România pare astăzi mai mult o zonă-tampon decât un bastion al NATO. SUA privesc tot mai puțin spre noi, Franța și Germania preiau conducerea regiunii cu o agendă diferită, iar Rusia așteaptă cu răbdare ca „neutralii” din Europa să își termine lucrul. În fond, nu e nevoie ca Moscova să ne cucerească. E suficient să ne convingă să stăm jos.

Această tranziție nu va fi anunțată în niciun document oficial. Nu vom primi o telegramă care să spună: „Am negociat România.” Dar o vom simți în deciziile mici: când nu mai putem critica Rusia, când nu mai putem cere baze americane, când nu mai suntem consultați înainte ca alții să decidă pentru noi.

Asta nu e geopolitică. E un joc de putere. Iar noi, din păcate, suntem doar pionii care au crezut că sunt regii propriei table.

Iosub Robert

Media PR Grup — Fii văzut. Fii auzit. Fii cunoscut. Promovare, publicitate, PR, comunicare, media și consultanță.

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și