9 Martie sau „Sfintii 40 de mucenici din Sevastia”

Ziua de 9 martie este o impletire a superstitiilor cu credinta si deriva din sarbatoarea religioasa cu numele “Sfintii 40 de mucenici din Sevastia”. Cei 40 de mucenici au fost contemporani ai imparatului Licinius, la inceputul secolului al IV-lea. Mai concret, acestia erau soldati originari din Sevastia (Armenia) convertiti la crestinism. In aceasta perioada, persecutiile impotriva crestinilor erau extreme de violente, iar pe motivul ca acesti soldati au refuzat sa se inchine idolilor, au fost intemnitati.

In tot decursul timpului, ei s-au rugat staruitor pentru a rezista chinurilor ce vor urma. Au fost pedepsiti prin dezbracare si aruncare in lacul inghetat de la poalele muntelui Ararat. Unul dintre cei 40 nu a rezistat si s-a lepadat de dreapta credinta. Insa dupa ce a iesit din lac si a intrat in contact cu apa calda, a murit.

Seful inchisorii, impresionat de taria celor 39 de soldati, care, asa cum spune traditia, aveau aure deasupra capului si ii cantau imnuri Domnului, a intrat alaturi de ei in lacul inghetat pentru a marturisi credinta in Hristos, iar numarul lor a devenit din nou 40. Suparat de gestul gardianului, inspectorul Lizios a ordonat zdrobirea fluierelor picioarelor soldatilor si arderea lor pe rug.

Ion Ghinoiu este cel care spune ca in traditia populara ziua de 9 martie mai este numita si Măcinici sau Mucenici si reprezinta inceputul Anului Agrar celebrat la echinoctiul de primavara (aceasta in cazul sarbatorii pe vechi), la hotarul dintre iarna si vara, intre zilele reci ale Babei Dochia si zilele blande ale Mosilor.

Traditia populara implica ritualul specific  acestei zile: pregatirea sfintisorilor, betia ritualica urmata consumarii celor 40 de pahare cu vin, aprinderea focurilor in curti, asteptarea celor morti cu scaune si masa pusa, stropirea oamenilor si animalelor cu apa sfintita, dar si participarea la Sf. Liturghie din biserica.

Femeile au obiceiul sa faca mucenici din aluat, modelati in forma de om (cifra 8), care se ung cu miere si se acopera cu nuca pisata. Antropomorfismul mucenicilor dati de pomana amintesc de fina legatura intre lumea celor vii si lumea celor morti, dar si de periculoasa asociere a unor etnologi cu un eventual antropofagism. Practic, prin consumarea alimentelor antropomorfe membrii comunitatii preiau din pacatele celui mort si conserva energia grupului.

Masa de pomană este o formă a ofrandei alimentare ce presupune pe lângă ideea renunţării, sacrificiului şi jerfei şi ideea de reciprocitate. Oferită celor vii de la care nu se aşteaptă nimic în schimb, ea este oferită de fapt celui mort în schimbul plecării lui definitive, fără reveniri şi imixtiuni în lumea celor vii. Evidentă este plasarea actului ritual al pomenirii în perioada de regenerare a timpului, de renovare a lui- trecerea de la un an la altul, de la un anotimp la celălalt, momente de nesiguranţă, de criză, în care este necesară asigurarea bunelor relaţii cu cei ce ar putea influenţa mersul vieţii. Gestul modelării şi oferirii mucenicilor, ca principal rit de separare a celor două lumi, de aici şi de dincolo, are la bază credinţa în renaşterea prin moarte, asemănător bobului de grâu care moare şi învie prin îngroparea lui în pământ.