150 de ani cu Petru Rareș de Piatra-Neamț: Cronicar de Sanctuar (II)

Deschiderea oficială a manifestărilor din săptămâna dedicată sărbătoririi celor 150 de ani de atestare documentară a Colegiului Național „Petru Rareș” Piatra-Neamț, consemnată luni, 25 noiembrie, a prilejuit trecerea de la a cânta școala dragă, ca o flacără nestinsă și călăuză pe o cale dreaptă, la configurarea unui sanctuar. Pe parcursul zilelor și programului oficial, câteva prezențe constante s-au impus în mod deosebit pe partea corectă a sufocantei excelențe. Mai ales că discreția și aerul senioral, adică nobil pe românește, le veneau perfect natural. O reverență publică era gata câștigată de la început de soții Bunghez și Haralamb, de Magda Sandovici și Sanda Spiridon, împreună cu deja legendara Sabina Alistar.

Ascensiunea continuă? Nu, corect e ascensiune continuă!

Prin bogăția și varietatea de evenimente, ziua de marți, 26 noiembrie s-a încadrat cu adevărat în tiparul „unitate în diversitate”, unul identitar pentru rareșiști cu mult înainte de-a fi susurat în mod unitar european. Excelența autentică a fost dominantă, fără a reuși însă a acoperi lipsurile sau confuziile. Ba s-a și concentrat prin tulburătoare suprapuneri de program. Dar, vorba lui Sorin Ovidiu Vîntu, „să trecem…”.

O conferință susținută de alpinistul de patrimoniu Ticu Lăcătușu (promoția 1980) n-avea cum lipsi dintr-un program serios. La datorie ca de obicei, primul Cetățean de Onoare al municipiului Piatra-Neamț din epoca post-ceaușistă a impus încă o dată grație modestiei și bunei-cuviințe.

Garantat, și dincolo de viața pământeană va reprezenta o definiție a omului, a eroului care a făcut enorm pentru o comunitate nerecunoscătoare. O zi mai târziu, la Gala Excellentia de la TT, avea să fie declarat drept una dintre cele două mărci contemporane fundamentale ale Rareșului. Lesne de ghicit, asociat îi este savantul Daniel Tătaru (promoția 1985).

Când spui Daniel Tătaru, spui matematică și Gheorghe Dumitreasa. Un simpozion de profil era obligatoriu sau, la alegere, normal. S-a consumat în deschiderea zilei, însă fără Dumi.

În funcție de gusturi, sensibilități și pasiuni, din oferta anunțată erau accesibile un concurs de istorie, vizitarea expoziției retrospective, concurs de desene pe calculator ș.a. Undeva figura un atelier de lucru cu nume interesant („Stand-up… Philiosophy”), coordonat de un actor (Ștefan Ruxanda) absolvent de Petru Rareș, prezentat ca al Teatrului Național București. Nu-i de-acolo.

Greutatea emoțională în tipărituri de origine controlată

Cancelaria a găzduit în serie, de la ora 10, prezentarea a trei volume așteptate cu nedisimulat interes, special tipărite spre a fi lansate în cadru sărbătoresc. La pachet, pe lângă acestea, au intrat Anuarul Colegiului și Revista „Flori de munte”. Aglomerația era asumată din start. Spațiul ales nu lăsa loc de alternativă, căci numai în cancelarie, nu în altă parte se concentrau energiile rareșiste – unice și magice! – în stare să tragă un ghiont Teoriei relativității restrânse a lui Einstein. Pur și simplu, și timpul, și spațiul se contractau!

Prima i-a venit rândul monografiei „Liceul Petru Rareș Piatra-Neamț – o istorie de 150 de ani”, muncită temeinic de profesorul Paul Sandovici pe întinderea a vreo șapte ani de zile.

Pachetele de restituri istorice, inclusiv sub forme similare inventarului, trebuie parcurse pe îndelete, cu răbdare. Este de așteptat să suscite un maxim interes căutările în tabloul absolvenților, de la 1873 până în 2019, cu a 116-a promoție de liceu din totalul de 142 ale școlii. Din nefericire, o simplă altă verificare e riscantă rău pentru cardiaci. Dacă citești lista de (numai?!) 120 de „absolvenți ai liceului cu reputație în țară și/sau străinătate” (pg. 278-290) și te lovește indignarea, ai scăpat ieftin. Râsul sau plânsul sunt reacții gingașe. Decentă ar fi o revizuire urgentă înainte de comandarea unui spor de tiraj.

Mai departe, volumul aniversar „Oamenii Rareșului” spune cam totul din titlu. Coordonatorii Grigoruță Oniciuc (director CNPR), Claudia Jora (director adjunct), Monica Costea și Raluca Bârzu (președinte Alumni) au reușit să adune, deloc ușor, o serie de mesaje de salut confiat în amintiri de la profesori și absolvenți semnificativi.

Preventiv, ca o întâmpinare a inerentelor nemulțumiri și bârfe, aici se impune o mărturisire în favoarea coordonatorilor. Cei solicitați, într-un prefinal, să transmită câteva rânduri reprezintă o parte din lunga listă a celor căutați în țară și străinătate. Iar cei publicați sunt cei care au și răspuns invitației, dacă nu s-or fi rătăcit unele mesaje.

Momentul de maximă încărcătură istorică, didactică și umană l-a constituit lansarea volumului II, dedicat promoțiilor 1951 și 1952, din lucrarea „Zilele”, semnată de profesorul Mihai Mancaș. După cum se anunțase deja, fostul director în funcție la Sărbătoarea Centenarului (1969) a fost reținut în Franța dincolo de voința sa, având restricție de zbor cu avionul.

N-a avut în schimb restricție de acces la tehnica și tehnologia curente de comunicații. Sfântul Skype, cum ar veni, și-a făcut datoria impecabil. Încă înainte de ora stabilită, odată deschisă legătura, domnul profesor s-a întreținut deschis cu cine a vrut să îl salute.

De aici încolo cuvintele pălesc. Sau nu le găsești. E nevoie de un interpret al emoțiilor, al bătăilor inimii. Altfel, trebuia să fii de față ca să-l admiri pe micul-uriaș Gheorghe „Ghiță” Hibovschi (promoția 1970), cel care a îngrijit ediția. Numai acolo simțeai cum vibrează imperial și perfect rareșist domnul Mancaș. Numai acolo înțelegeai drama celorlalți patru colegi supraviețuitori din promoția 1952, mobilizați de Traian Dîrțu. Până cu două zile înainte erau cinci. Elogiul adus de domnul Mancaș lui Vasile „Valerică” Ardeleanu a îmblânzit până și Ceahlăul… Iată încă un motiv pentru a nu rata zilele și „Zilele”. (va urma)

Viorel COSMA