14 ianuarie 1819, se naște Dimitrie Bolintineanu

„Bolintineanu este un poet fragmentar remarcabil şi o bună operă de izolare dă o colecţie surprinzătoare de instantanee poetice. El este primul versificator român cu intuiţia valorii acustice a cuvântului, care caută cuvântul dincolo de marginile lui noţionale şi face din vers o singură arie. Bolintineanu este auditiv şi mecanic şi asta duce mai aproape de poezia modernă“. – George Călinescu

Dimitrie Bolintineanu (n. 1819, Bolintin-Vale — d. 20 august 1872, Bucureşti) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia de la 1848.

Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine. Tatăl lui, Ienache Cosmad, a venit în țară din Ohrida, oraș din Republica Macedonia.

În scurt timp de la sosirea în țară, Ienache și-a făcut în Valahia o situație acceptabilă. Arendaș, mic proprietar, apoi subprefect, cu reședința la Bolintin, sat aproape de București; el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.

Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 – secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în ”Epigonii”), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.

Stabilindu-se peste câţiva ani în Bucureşti, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul Sava. Debutează în literatură cu poezia „O fată tânără pe patul morţii”, publicată de I.H. Rădulescu în Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu multe accente melodramatice.

Pleacă la studii în străinătate în anul 1845, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară. Apare, la Bucureşti, primul volum de versuri, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu, cuprinzând elegii, balade istorice şi balada fantastică ”Mihnea şi baba”.

În anul 1848 editează revista Poporul suveran, ”gazetă politică şi literară”, la care colaborează Nicolae Bălcescu şi Cezar Bolliac, articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluţionară a momentului. Întrucât revoluţia burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească ţara împreună cu alţi conducători ai mişcării şi se stabileşte la Paris, unde va participa la activităţile politice şi culturale ale exilului.

Trei ani mai târziu poetul părăseşte Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea în ţară; călătoreşte prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt şi Macedonia, scriind mai târziu un memorial de călătorie de ţinută romantică.

Pentru a se întreţine, începe să publice seria de ”vieţi” romanţate ale unor personalităţi istorice: Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Viaţa lui Mihai Viteazul.

La fel ca alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai curând spre lumea care ”va să vină”. Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar.

În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu care îl trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin, acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei, Ion Manu, îl ”mirosise” şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest la ”mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia…

Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a permis intrarea în ţară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le toate în publicaţiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.

Revine în ţară, în 1859, pentru a participa la viaţa politică. Pe 12 octombrie 1863 este numit ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii publice, în guvernul condus de Mihail Kogălniceanu. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate primele şcoli la românii macedoneni. La 19 iulie 1864 demisionează din guvern şi este numit de Alexandru Ioan Cuza, membru al Consiliului de Stat.

După 1866 iese din politică, iar din 1871 se îmbolnăveşte grav, trăind din mila prietenilor.

Publică, până la sfârşitul vieţii, peste 50 de volume de poezii, proză, legende istorice, biografii romanţate, jurnale de călătorie, romane, dar moare în mizerie, răpus de o boală necruţătoare. Contemporanii au avut o părere diferită faţă de opera sa, A. Densuşianu considerându-l unul din cei mai mari poeţi lirici români, în timp ce Nicolae Iorga îi neagă orice valoare. Indiferent de aceste opinii, nu i se poate nega harul de a versifica mult mai bine ca majoritatea contemporanilor săi.

În dimineaţa zilei de 20 august, acesta încetează din viaţă în spital. Este înmormântat la Bolintinul din Vale.

Surse: www.istoria.md, enciclopediaromaniei.ro