Primele concluzii despre cazul fetei de la Centrul Ion Creangă, care s-a sinucis

Până la vârsta de 13 ani Amalya-Melek, din comuna Bodești, a fost un copil normal, de la țară. Cu aproximativ 2 ani în urmă, în vacanța dintre clasa a 7-a și a 8-a, mama Amalyei a acceptat ca aceasta să își petreacă vacanța la niște rude în Piatra-Neamț și de aici situația fetei a scăpat total de sub controlul oricui.

Pe fondul unor altercații familiale, Amalya a decis să fugă și să rămână în Baza Hipică de la Piatra-Neamț unde avea cunoscuți datorită faptului că frecventase acest loc, fiind motivată de o pasiune față de animale. Cei din Baza Hipică au acceptat în mod inconștient să găzduiască o minoră fugită de acasă, iar familia nu a găsit căi prin care să rezolve conflictul cu propriul copil.

Discrepanța majoră între oportunitățile de la locuința din Bodești unde trebuia să meargă pe jos kilometri întregi pe un drum neasfaltat și mirajul orașului a fost primul element care a debusolat minora. La acesta s-au adăugat libertatea bruscă de care se bucura, posibilitatea de a câștiga ușor niște bani din munci ușoare prestate pentru iubitorii de cai și socializarea cu oameni de un alt nivel social față de familia proprie.

Intrarea în contact în perioada cât a stat la Baza Hipică cu persoane certate cu morala a fost, presupunem, elementul cheie care i-a sucit mințile fetei și a contribuit la decizia minorei de a-și lua lumea în cap. Cu toate acestea, au existat și oameni de bine care au ajutat-o cum au putut, ba chiar au convins-o să reia școala și să accepte instituționalizarea ca să nu mai doarmă în condiții total improprii la Baza Hipică.

Mama Amalyei, depășită total de evenimente și prost consiliată, a acceptat instituționalizarea copilului pe care oricum îl scăpase de sub control și care devenise o corvoadă pentru părintele nepregătit să facă față unor astfel de situații de criză familială. Așadar, aflată în propria criză, la care nu găsea soluții, mama a renunțat la lupta pentru întoarcerea acasă a propriului copil.

Cei de la DGASPC Neamț, total nepregătiți pentru astfel de cazuri, în lipsă de personal și proceduri speciale pentru acest caz au tratat situația în mod lapidar. Pe cealaltă parte, familia s-a cam spălat pe mâini, fiind decăzută din drepturi, atmosfera de la centru era defavorabilă temperamentului și problemelor Amalyei, la școală lucrurile nu prea mergeau, în viața personală decepție după decepție, bani de cheltuială nu, majoritatea celor cu care intra în contact o respingeau, nu mai avea acces la internet, i se luase și telefonul pe care doar putea vorbi și totul mergea pe dos în viața ei. Astfel decepționată de viața proprie, fără familie, fără locuință, fără bani, fără relații sociale stabile, fără nici măcar un telefon, sentimentul de inutilitate a zilei de mâine ar fi putut împinge acest copil la sinucidere. De notat este totuși faptul că absolut toți cei care au cunoscut această fată spun că nu a dat niciun semn că ar vrea să se sinucidă sau poate își ascundea foarte bine decepțiile. Asta o vor stabili cei care anchetează moartea Amalyei.

Decizia de a pleca de acasă a fost una justificată, dacă e să ne punem în locul Amalyei. Decizia de a accepta instituționalizarea copilului a fost una total greșită din partea mamei și absolut neprofesionistă din partea celor de la DGASPC Neamț. Dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

Iosub Robert