Condamnarea comunismului, o realitate?

În ultimii 22 de ani, vocile celor care ne conduc ţara (sau se prefac că o conduc) şi vocile celor care se auto-intitulează „elitele” intelectuale ale României ne-au repetat, la unison, că regimul comunist a instaurat un sistem criminal şi represiv, că ideologia comunistă este impracticabilă şi că, implicit, societatea actuală este superioară, din toate punctele de vedere, celei anterioare. Întreabarea pe care trebuie însă să ne-o punem este de ce, după mai bine de două decenii de la instaurarea capitalismului şi a (pseudo)democraţiei, actorii de pe scena publică şi politică simt nevoia să se raporteze, în continuare, la comunism? De ce s-au făcut presiuni pentru condamnarea comunismului? De ce se adoptă o atitudine anti-comunistă şi de ce se vehiculează, atât de des, termenul de post-comunism?

Răspunsul la aceaste întrebări nu trebuie căutat la nivel teoretic, ci la nivelul practic al condiţiilor sociale şi economice existente. În condiţiile în care rata oficială a şomajului ne relevă procente îngrijorătoare (7.6% la general, 23.6% în rândul tinerilor până în 24 de ani în primul trimestru al anului 2011), în condiţiile în care peste 3.4 milioane de români lucrează la negru, în timp ce disponibilizările în sectorul bugetar continuă, eşecul capitalismului devine din ce în ce mai evident. În acest context, condamnarea comunismului nu se produce ca o necesitate de facto, cum ar vrea susţinătorii capitalismului să credem, ci ca o manevră de deculpabilizare a sistemului actual, prin raportarea la un trecut care a fost distorsionat din punct de vedere istoric şi ideologic.

Cu alte cuvinte, se caută introducerea în ecuaţie a unui element contradictoriu, cu rol de „ţap ispăşitor”, în încercarea de a se demonstra eficienţa sistemului actual, printr-un proces de raportare la acel element declarat negativ. Însă logica acestui demers este subminată de însuşi faptul că acest punct de referinţă, sau contra-punct este declarat ca fiind negativ de o minoritate în care populaţia şi-a pierdut aproape total încrederea, în ciuda puterii de decizie pe care aceasta o deţine. Astfel, condamnarea publică a comunismului se face la un nivel abstract, teoreticizat, care intră în contradicţie cu sfera tangibilă, cu realitatea. Ce se urmăreşte, însă, la nivel practic, prin acest proces?

1. Stoparea „nostalgiilor” comuniste. O parte din publicul ţintă căruia îi sunt adresate aceste demersuri este reprezentată de acele generaţii care au trăit atât sub regimul comunist, cât şi în sistemul capitalist. Avem de-a face aici cu un procent ridicat al populaţiei care afirmă că nivelul de trai era mai ridicat în perioada comunismului. Însă, în mod sigur, nu este vorba doar de nostalgie, aşa cum declară mai sus-menţionaţii actori ai scenei publice şi politice. Putem vorbi de nostalgie în termeni sentimentali, caracterizând-o ca o reverie a unui timp pierdut, irecuperabil, din punct de vedere cronologic, nu însă şi socio-politic. Pe acest plan, nu este vorba doar de un sentiment de nostalgie, ci putem vorbi despre convingeri rezultate dintr-un proces de comparaţie empiric, chiar biotic al condiţiilor economico-sociale. Pe scurt, aceşti oameni observă şi simt că nivelul lor de trai s-a degradat considerabil, iar existenţa lor, condiţionată de capital şi de potenţialul lor de muncă exploatabilă, s-a tranformat în subzistenţă. Datorită acestui fapt, condamnarea publică a comunismului rămâne irelevantă pentru acei oameni cărora experienţa comparativă le dictează convingerile.
2. Manipularea ideologică a generaţiilor tinere. Desigur, unul din scopurile propagandei anti-comuniste este acela de a preveni un posibil val de idei socialiste/comuniste în rândul generaţiilor tinere. În ciuda acestor măsuri (care, de altfel, atentează la libertatea democratică a formării spectrului de convingeri ale indivdului), sondajele ne arată că, spre exemplu, 72% din elevii români cred că regimul comunist era superior celui actual în ceea ce priveşte abilitatea statului de a instaura respect pentru lege, sau că peste jumătate dintre elevi (57%) sunt convinşi că situaţia actuală este mai rea decât cea din comunism (sursa: http://www.ziare.com/scoala/elevi/elevii-romani-regreta-comunismul-chiar-daca-s-au-nascut-dupa-89-sondaj-1087842).

De asemenea, s-a încercat atribuirea unei conotaţii peiorative termenului de „comunism” şi derivatelor sale. Aşadar, putem observa că în timpul dezbaterilor politice, unele idei neagreate de partea interesată sunt imediat „sancţionate” ca fiind „comuniste”, în ciuda faptului că nu au niciun fel de legătură reală cu ideologia în cauză. În anul 1848, în „Manifestul Partidului Comunist”, Karl Marx şi Friedrich Engels scriau: „Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi fost defăimat, ca fiind comunist, de către adversarii săi de la putere? Există oare vreun partid de opoziţie care să nu fi răspuns la rîndul său atît elementelor mai înaintate ale opoziţiei, cît şi adversarilor săi reacţionari zvîrlindu-le în faţă imputarea stigmatizantă de comunist?”[1].

Fără îndoială, acest lucru este perfect valabil în contextul României actuale. Însă acest lucru demonstrează, aşa cum spuneau Marx şi Engels în rândurile următoare, că puterea comunismului este recunoscută unanim. Desigur, ei se refereau la contextul european, dar afirmaţia poate fi foarte eficient restrânsă la cadrul naţional al României. Astfel, devine evident faptul că raportarea negativă la comunism nu este decât o consecinţă a faptului că potenţialul acestui sistem este recunoscut şi conştientizat. Însă acest potenţial nu trebuie conştientizat doar de cei care vor să îl anihileze prin manevre propagandistice politice, istorice sau culturale – el trebuie conştientizat la nivelul larg al populaţiei.

În final, trebuie să conştientizăm cu toţii faptul că blamarea comunismului nu este decât o manevră de deculpabilizare a capitalismului, în vederea menţinerii acestui sistem pentru satisfacerea factorilor (minoritari) interesaţi. În mod normal, un sistem care este capabil să asigure bunăstarea, sau cel puţin un anumit grad de decenţă în ceea ce priveşte condiţiile de trai, nu are nevoie să se raporteze în mod antitetic la un alt sistem. Ar putea capitalismul românesc să reziste provocării de a-şi asigura funcţionalitatea, raportându-se nu la elemente ce ţin de alte ideologii, ci la gradul de satisfacţie al cetăţenilor? A venit vremea să-i lăsăm pe aceştia din urmă să decidă, în deplină cunoştinţă de cauză.

 [1] Marx, Karl, Engels, Friedrich, „Manifestul Partidului Comunist”, 1848, http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/index.htm

PARTIDUL ALIANTA SOCIALISTA