Să ne amintim: Astăzi se împlinesc 964 de ani de la Marea Schismă
În 1054 a avut loc Marea Schismă. Patriarhul Mihail I Kerularios şi Papa Leon al IX-lea se excomunică reciproc refunzându-şi unul altuia graţia divină. Din acel moment are loc separarea definitivă a Bisericii de la Roma de cea de la Constantinopol.
Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. La baza Marii Schisme au stat multe alte întâmplări, atât de ordin politico-religios, lupta pentru supremaţie în lumea creştină, cât şi de ordin dogmatic, apariţia unor divergenţe teologice.
În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.
Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.
În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.
Ulterior, între cele două biserici au existat divergenţe privind evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud Est, slavii din zonele Bulgariei, Rusiei şi Serbiei intrând sub sfera Constantinopolului.
În afara acestor cauze „lumeşti”, Marea Schismă a avut la bază şi o serie de neînţelegeri privind unele divergenţe teologice. În primul rând, cea legată de „Filioque”, un adaos la formula Crezului din 381 acceptat de Biserica de Apus, care însemna că „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul”, şi nu doar „de la Tatăl”. Cea de-a doua diferenţă provine de la ritualul împărtăşaniei, anume folosirea azimei în vest şi pâinea dospită în est. Ultima problemă majoră se referă la celibatul preoţilor, care era obligatoriu în Biserica Apuseană, în timp ce în Biserica de Răsărit preoţii aveau voie să se căsătorească o singură dată. Ulterior Marii Schisme a apărut şi o a patra problemă, existenţa Purgatoriului la catolici, ca o a treia stare în afară de Rai şi Iad.
Orientul şi Occidentul creştin s-au apropiat apoi doar periodic, după 1096, când au avut loc cruciadele.
Organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.
Amintim că în mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă-România.
sursă: Historia.ro