Să ne amintim: Astăzi se împlinesc 964 de ani de la Marea Schismă

0

În 1054 a avut loc Marea Schismă. Patriarhul Mihail I Kerularios şi Papa Leon al IX-lea se excomunică reciproc refunzându-şi unul altuia graţia divină. Din acel moment are loc separarea definitivă a Bisericii de la Roma de cea de la Constantinopol.

Marea Schismă a fost o consecinţă a înstrăinării treptate dintre Roma şi Constantinopol. La baza Marii Schisme  au stat multe alte întâmplări, atât de ordin politico-religios, lupta pentru supremaţie în lumea creştină, cât şi de ordin dogmatic, apariţia unor divergenţe teologice.

În primul rând, Europa creştină devine, din punct de vedere politic, bicefală începând cu anul 800, odată cu încoronarea ca împărat roman a lui Carol cel Mare. Atât acesta, cât şi împăratul de la Constantinopol pretindeau că sunt succesorii vechilor împăraţi romani, având astfel dreptul la moştenirea (teritorială) romană.

Patriarhii celor două oraşe se aflau şi ei în conflict. Ambii lideri religiosi se considerau conducătorii întregii lumi creştine. Patriarhiul de la Constantinopol îşi ia, încă din secolul al VI-lea, titlul de patriarh ecumenic (adică universal), titlu care până atunci aparţinuse exclusiv Papalităţii. Au existat însă situaţii în care, pentru a obţine sprijin în Italia, unde bizantinii doreau să-şi păstreze teritoriile stăpânite, unii împăraţi, precum Vasile I Macedoneanul (867-886), au acceptat să facă unele concesii bisericii romane, susţinând chiar universalismul acesteia.

În secolele IX-X cele două centre religioase s-au aflat într-o competiţie acerbă pentru evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud-Est. După ce slavii din zona Bulgariei, Serbiei şi Rusiei au intrat în sfera Constantinopolului, biserica orientală, mai puternică, nu a mai acceptat supremaţia Romei. Apoi, în secolul al XI-lea, Vasile al II-lea Macedoneanul s-a îndepărtat tot mai mult de Roma. În 1024, Papalitatea s-a arătat dispusă la un compromis, gata să recunoască Biserica din Est ca fiind „universală în sfera sa”, dar împăratul bizantin nu a acceptat propunerea. Totuşi, în aceeaşi perioadă, situaţia tot mai complicată din Italia cerea o apropiere de Roma. Normanzii încep să atace provinciile bizantine din peninsula italică, astfel că în 1052-1053 Bizanţul încheie o alianţă cu Papalitatea direcţionată împotriva normanzilor.

Ulterior, între cele două biserici au existat divergenţe privind evanghelizarea lumii slave din Europa de Est şi Sud Est, slavii din zonele Bulgariei, Rusiei şi Serbiei intrând sub sfera Constantinopolului.

În afara acestor cauze „lumeşti”, Marea Schismă a avut la bază şi o serie de neînţelegeri privind unele divergenţe teologice. În primul rând, cea legată de „Filioque”, un adaos la formula Crezului din 381 acceptat de Biserica de Apus, care însemna că „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi Fiul”, şi nu doar „de la Tatăl”. Cea de-a doua diferenţă provine de la ritualul împărtăşaniei, anume folosirea azimei în vest şi pâinea dospită în est. Ultima problemă majoră se referă la celibatul preoţilor, care era obligatoriu în Biserica Apuseană, în timp ce în Biserica de Răsărit preoţii aveau voie să se căsătorească o singură dată. Ulterior Marii Schisme a apărut şi o a patra problemă, existenţa Purgatoriului la catolici, ca o a treia stare în afară de Rai şi Iad.

Orientul şi Occidentul creştin s-au apropiat apoi doar periodic, după 1096, când au avut loc cruciadele.

Organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândul populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândul bizantinilor.

În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Atenagora I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim. Această întâlnire a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054, fiind un prim pas spre restaurarea comuniunii dintre Biserica apuseană și cele răsăritene. La 7 decembrie 1965, era citită public, simultan, la o ședință publică la Conciliul Vatican II (în Roma) și într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul), declarația Comună Catolică-Ortodoxă. Chiar dacă nu a încheiat schisma, a arătat dorința de reconciliere dintre cele două biserici.
Dimitrie I al Constantinopolului, urmașul lui Atenagora I, a primit la 30 noiembrie 1979 vizita Papei Ioan Paul al II-lea.  Cei doi, împreună,  au proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987,  Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque,

Amintim că în mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă-România.

sursă: Historia.ro

whatsapp

aplicatie android ziar neamt

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și
Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește cookies. Navigarea în site presupune acceptarea implicită a politicii de confidențialitate. Accept Citește mai mult

Politica de confidențialitate