Obiceiuri şi tradiţii de Sfintele Paşti

Învierea Domnului, cunoscută şi sub numele de Paşti, începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte; la miezul nopţii, când se spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Românii care participă la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă vin la Slujba Învierii, pentru a lua lumină, apoi se duc la casele lor, revenind, dimineaţa, la biserică, în locurile unde se sfinţesc prinoasele pascale.

În Moldova mai ales, dar si în alte zone ale ţării, femeile pregătesc din grâu pasca. Ea se frământă din făină curată de grâu, la care se adaugă lapte, uneori şi ouă. Pasca are formă rotundă pentru că, în popor, se crede că scutecele lui Hristos au fost rotunde. Pe margini se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri se pune brânză sărată sau dulce, frământată cu ou şi stafide. Pasca se împodobeşte cu ornamente din aluat: flori, spirale, frunze, etc. În anumite regiuni ale ţării, ea este un aluat simplu, ornamentat şi cu cruce; aluat de pâine sau de cozonac. Înainte de a se face pasca, femeile „se grijesc, se spală pe cap, se piaptănă, îmbracă straie curate, fac rugăciuni si apoi se apuca de plămădit” [1]. Şi faza coacerii este ritulizată: „când pun în cuptor, fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereţi si apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casa, / Cruce-n masa, / Cruce-n tuspatru / cornuri de casă” [2].

După cum pasca este un aliment pe care şi evreii îl consumau când sărbătoreau Paştile, la fel e şi mielul. La Paştile evreilor, fiecare cap de familie trebuia să aleagă din turma sa un miel sau un ied de parte bărbătească, făra defecţiuni corporale, pe care îl păstra din ziua de 10 Nissan până în 14, când trebuia junghiat între cele doua seri. Pragul şi părţile laterale ale casei unde se consuma, se ungeau cu sangele lui, apoi se pregătea pentru a fi fript împreună cu toate măruntaiele în cuptor, fără ca înainte să fie fiert sau să i se zdrobească vreun os.

Legat de mielul pe care îl consumă românii de Paşte în vremurile noastre, putem spune ca preparatul tradiţional, drobul, s-a impus întai în lumea urbana românească, apoi, prin imitatie, si în cea rurală, ca un nou aliment, cu gust distinct, care a început să aibă un consum specializat, ritual. Pregătirea drobului presupune utilizarea unui întreg arsenal de mirodenii: sare, piper, enibahar, tarhon, pătrunjel, mărar.

Drobul a devenit, prin excelenţă, alimentul care se identifică, în actualitate, aproape complet, la fel ca pasca şi ouăle roşii, cu Sărbătoarea Paştelui. „Tăierea mielului la Paşte nu este altceva decât jertfa anuală a zeului din religiile precreştine.”, spune Ion Ghinoiu (Vârstele timpului, p. 166). Sau, am spune noi, are acest corespondent în religiile pagâne, suferind o resemnificare în creştinism. Mielul este însă, mai cu seama, semnul „blândeţii, al simplităţii, inocenţei și purităţii. E unul dintre simbolurile Mântuitorului Hristos. [3]”

[1 E. Niculiță, Veronca, Op. cit., Vol. I, p. 339

[2] Idem, p. 341

[3] Ivan Evseev, Dicționar de simboluri şi arhetipuri culturale, Timişoara, Amarcord, 1994, p.105

În cele 7 zile ale Paştilor evreieşti (14-21 Nissan) nu se consumă decât azima, pâinea dospită fiind interzisă, iar cel ce o consuma, ucis cu pietre (Ies, 12-15). Această pâine aducea aminte de aluatul nedospit pe care l-au copt israeliţii în noaptea ieşirii din Egipt şi simboliza, prin lipsa fermenţilor de dospire, curăţia, prevenirea starii de coruptie si chemarea fiilor lui Israel la o viață curată şi sfântă.

Traditiile populare ale românilor, dar şi ale creștinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt departe de tradiţia iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca si mielul, se consumau în grabă, însoţite de ierburi amare, după cum amară fusese şi robia din ţara Egiptului. Pasca primilor creştini era o pâine dulce, care se sfinţea de către preoţi, apoi se împărţea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi.

La biserică pasca este dusă într-un coş anume pregătit pentru Paşte. După sfinţirea din dimineata primei zile a sărbătorii Paştelui, pasca dobândeşte puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea este sfinţită si se consumă imediat după anafură. Tot în coşul care se duce la sfintit, femeile pun cârnați, oua roșii și impistrite, colaci, brânză, slănina, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. Acestor alimente, sfințite, li se atribuie puteri vindecătoare.

În unele locuri se spune că, cine mănâncă ouă de Paşte va fi ușor​ peste an. În trecut, albuşul de ou roșu sfinţit se usca, se pisa şi se sufla în ochii bolnavi de albeaţă, ai vitelor şi oamenilor. Cu slănina se ungeau rănile sau vreun picior scrântit. De asemenea, pentru friguri, omul se afuma cu slănină şi tămâie puse pe o lespede. Slănina, consumată ca atare, se spunea că are proprietăţi tămăduitoare pentru oameni şi vite. Hreanul sfinţit se păstra în pământ, crezându-se ca el curăţeşte apa fântânilor, vindeca de boli si friguri. Dacă cineva îl consumă când vine de la biserica, se spune ca va fi iute şi sănătos tot anul.

Sarea era folosită la sfinţirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuişoarele se spunea că sunt bune pentru dureri de măsele, iar cu făina se freca ochiul vitei bolnave de albeaţa. Despre usturoiul sfinţit se spunea ca nu se strică; dar folosea şi la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de vătămătură.

Puteri deosebite i se atribuie şi lumânării de la Înviere, care este păstrată şapte ani şi aprinsă în caz de grindină, furtuni, sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat şi din moarte. Spun sfinţii că întreaga omenire va învia după modelul Învierii lui Hristos .

De aceea, în zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopţii, când oamenii merg la slujba Învierii, aprind lumânări la mormintele celor morţi din neamul lor. În Bucovina e obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se lase luminile aprinse în toata casa şi în curte, ca să fie luminată gospodăria, în cinstea luminii pe care a adus-o Hristos în lume, prin Învierea Sa.

Mulţimile participă, în toată ţara, la Slujba Învierii. În unele locuri (Moldova, Bucovina) la miezul nopţii, când se spune că s-a deschis mormântul si a înviat Hristos, se aud împuşcături şi pocnituri. După unii etnologi, acestea s-ar face pentru alungarea spiritelor rele, dar în acest moment ele nu au nimic de-a face, în acest context, decât cu învierea din mormânt a lui Hristos; vestesc deschiderea mormântului Domnului.

În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, „focurile de veghe”.  În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viața lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele si fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curţile bisericilor, ca oamenii să prindă şi momentul Învierii.

Din acest moment salutul obişnuit este înlocuit cu cel de „Hristos a-nviat”, la care se răspunde „Adevărat a-nviat”, salut păstrat până la Înălţarea Domnului. Este o forma de mărturisire a Învierii si a credinţei creştine.

La întoarcerea de la slujba de Înviere, creştinii pun într-un lighean un ou roşu si o moneda de argint, peste care toarnă apă neîncepută. Există apoi datina de a se spală, dându-și fiecare cu oul rosu peste obraz si zicând: „Să fiu sănătos şi obrazul să-mi fie roşu ca oul; toţi să ma dorească şi sa ma aştepte, aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti; să fiu iubit ca ouăle în zilele Paştilor.” Atunci când se da cu banul pe față, se spune: „Să fiu mândru şi curat ca argintul. Iar fetele zic: „să trec la joc din mana-n mana, ca şi banul”, „să fiu uşoară ca şi cojile de oua, care trec plutind pe apa.” În unele sate, în lighean se pune şi o crenguţă de busuioc existând credinţa că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.

Familia creştină se aşază apoi la masa pascală. După această masă, capul familiei ciocneşte ouă cu soşia si la formula tradiţională :”Hristos a înviat!” adaugă: „Hai să ciocnim ouă, ca sa ajungem si la anul Paşti frumoase, iar după moarte să ne vedem iaraşi în ceruri!”,  apoi ciocnesc şi ceilalţi membri ai familiei. De obicei, cinstea de a ciocni oul mai întâi revine celui mai în vârstă. Se crede ca, făcând acest lucru, membrii familiei se vor vedea şi pe lumea cealaltă.

Se spune că în prima zi de Paşti nu e bine să mănânci oua roşii, pentru ca tot anul „iţi va mirosi gura ca oul clocit” sau că e bine să mănânci ouăle nesărate, căci altfel ţi se vor înroşi mâinile.

Dupa credinţa populară, e bine să şii minte cu cine ai ciocnit oul prima data pentru că, dacă din întâmplare te rătăcesşi printr-o pădure, trebuie să-ţi amintesti cu cine ai ciocnit oul de Paşti si imediat găsesti drumul. Băiatul, dacă vrea sa ciocnească oul cu o fata, îl incearcă sa vadă dacă este tare, ciocnindu-l uşor de frunte. Fata încearcă oul băiatului în dinti.

În unele locuri, atât în Bucovina, cât şi în Transilvania, există datina ca a doua zi de Paşti sa vina băieţii la udat. După traditionalul „Hristos a înviat, băiatul spune ca i-ar fi sete si scoate o ulcică cu apă pe care o varsă fie pe gâtul fetei, fie pe fata ei, rostind: „Să-ţi fie inima curată ca apa şi ea sa te ferească de orice boală.” Se mai practică în ziua de astăzi si udatul cu parfum, în loc de apa, prin părţile Transilvaniei si Banatului. Băiatul primeşte câteva oua rosii şi este invitat la masa pascală.

Ofranda pascală pentru morți devine, elementul central al palierului popular al sărbătorii destul de arareori. În sud-vestul ţării acest lucru se petrece atunci când în prima zi de Paşte (eventual în a doua) „se dau hore de pomană”. Fundamentală pentru hora pascală a mortului este şi pomana de haine şi / sau alimente. Oferita de cea mai bătrână femeie din neam (sau de o alta femeie, chiar de o fetiţă, dacă în familie nu mai trăieşte nici o femeie matură), ea este destinată, în virtutea aceloraşi  analogii, doar celor de un sex cu mortul.

Joia de după Paşti (din sâmbăta luminată) mai este numita Joia necurata sau Joia rea. Împreună cu prima joie de după Rusalii, formează, în credinta populara din Transilvania, Joile verzi, ţinute încă de femei, care cred că, dacă muncesc de aceste sărbători, le va merge rău.

Săptămâna de după Paşti (Săptămâna Luminată) era ţinută de femei aproape toată: marţi pentru boala cea rea, miercurea pentru tunete şi trăsnete, joia pentru grindină, vinerea pentru rodirea pământului.

sursa: crestinortodox.ro