INEDIT! PETRU RAREȘ – O IMAGINE NECUNOSCUTĂ A VOIEVODULUI

7

La Mânăstirea Bistrița(ctitoria domnitorului Alexandru cel Bun), aflată la vreo 8 km distanță de Municipiul Piatra Neamț, pelerinii și turiștii ocazionali pot ignora amănunte semnificative din diverse motive: grijile personale, graba, lipsa unei documentări adecvate pretinsă de vizitarea unui obiectiv istoric și spiritual de o asemenea importanță. O cercetare mai atentă, făcută cu răbdare și curiozitate științifică permite celui dornic de aflarea noutăților îmbogățirea propriului orizont cultural cu informații interesante. Mânăstirea Bistrița este cea mai importantă criptă voievodală din județul Neamț. Chiar dacă muzeul mânăstirii și paraclisul cu turn-clopotniță, ridicat de voievodul Ștefan cel Mare(1457-1504) spre sfârșitul domniei sale(1498), sunt închise de multă vreme, din motive necunoscute, păgubind călătorul de elemente atractive, investigatorul amator va găsi altele, aflate prin apropiere. Demne de studiat rămân și cele câteva fresce, conservate relativ bine, datând din prima jumătate a secolului al XVI-lea. Frescele de la sfârșitul secolului al XV-lea sunt rarități aflate în paraclisul ctitorit de domnitorul Ștefan cel Mare. În același paraclis este discret adăpostit și chipul voievodului, un portret neștiut al său, cu obrajii plini, fără barbă, cu pletele tunse scurt, purtând pe creștet coroana de aur a Moldovei.  Paraclisul cu turn este în sine un tezaur ce merită mediatizat. Celălalt paraclis al mânăstirii Bistrița poartă hramul Marelui Sfânt Făcător de Minuni Nicolae, fiind ridicat prin strădania voievodului Petru Rareș, la începutul celei de-a doua domnii a sa pentru împlinirea unei promisiuni pe care a făcut-o Sfântului Nicolae la sfârșitul primei sale domnii, la 14 septembrie 1538, pe când oștile sultanului Soliman Magnificul învadaseră Moldova și încercuiseră mânăstirea Bistrița, unde se refugiase. Singur, domnitorul, în actul de danie către Mânăstirea Bistrița al satului Mojeștii, din ținutul Covurluiului, își povestește amara întâmplare: ”Atunci am văzut că nu voiu putea să le stau împotrivă(turcilor, tătarilor și polonilor-nota redactorului) și lăsând oștile mele, am fugit și am ajuns la Mânăstirea Bistrița și intrând în sfânta biserică am căzut la pământ înaintea sfintelor icoane și mult am plâns, așijderea și egumenul și tot soborul plângea împreună cu mine, cu fierbinți lacrămi, și am dat făgăduință lui Dumnezeu și Preacuratei Lui Maice, că de mă voiu întoarce iarăși la scaunul meu cu bine și biruitor, atunci din temelie voiu înnoi sfânta mânăstire a Adormirii Prea Curatei Fecioare, iar părinții încă au înmulțit ruga către Dumnezeu, dând multe laude, făcând denie pentru mine și dându-le sărutare am zis: Părinți sfinți, rugați pe Dumnezeu și mă iertați și m-am despărțit de dânșii și m-am dus prin locuri pustii”(sursa: URICARIUL IV, citat de Leon Mrăjeriu și arhimandrit Ghenadie Caraza în lucrarea ”Mânăstirea Bistrița”, Piatra Neamț, 1936). Cronicarul Grigore Ureche amintește în letopisețul său că Petru Rareș, văzând că peste tot roiau osmanlâii ”…au încălecat cu sârg pre cal și singur au fugit…Și intrând în munte într-adânc, fără drum, fără povață, au dat la strâmtori ca acelea de nu era nici de cal, nici de pedestru, ci a cătat de au lăsat calul”. Revenit la tron în anul 1541, conform mărturiei din URICARIU IV(citat din lucrarea lui Leon Mrăjeriu și arhimandrit Ghenadie Caraza, ”Mânăstirea Bistrița”, 1936) aflăm că Petru Rareș și-a amintit promisiunea făcută: ”Și mi-am adus aminte de făgăduința mea și îndată trimițând am înnoit din temelie sfânta mânăstire făcând împrejur și zid și pe dinlăuntru am împodobit-o”. Ca o completare a promisiunilor făcute și respectate s-a ridicat și paraclisul cu hramul Sf. Mare Făcător de Minuni Nicolae. Tradiția orală a conservat câteva aspecte: voievodul trădat de boieri și prigonit s-a închinat cu lacrimi în ochi dinaintea Marelui Sfânt Nicolae, apoi a poruncit, la reîntoarcerea sa din 1541, unui cunoscut curtean al său, înzestrat cu mare talent, care se intitula într-un document de la 1541 ”Toma, pictor din Suceava, curtean al slăvitului și măritului domn moldovean Petru Voievod”, să decoreze exteriorul paraclisului cu imagini sugestive care să amintească de tristul episod din vara anului 1538. Lui Toma, ”zugrav de biserici și curtean” i se datorează interiorul și exterioarele bisericii mânăstirii Humor, la 1535, chiar și frescele bisericii mânăstirii Moldovița(1537). Reputatul istoric Vasile Drăguț, în urma unor studii și analize îndelungate crede că măiestria lui Toma se regăsește și la bisericile din Hârlău și Dobrovăț.

POLITICA ICONOGRAFICĂ A MITROPOLITULUI GRIGORIE ROȘCA

Mitropolit de Suceava(1546-1550), Grigorie Roșca, a fost vărul dinspre mamă al voievodului Petru Rareș. Dacă ar fi să analizăm cu oarecare atenție unele documente, se poate înțelege că Grigorie Roșca, fost egumen la mânăstirea Voroneț și Probota, nu a fost mitropolit în a doua domnie a lui Petru Rareș așa cum s-ar fi obișnuit unii să creadă, ci în timpul domniei lui Iliaș al II-lea Rareș(1546-1551). Sugestia acestei înalte numiri pare să aparțină soției lui Petru Rareș și fiică a despotului Serbiei, Iovan Brancovici. Doamna Elena(vezi foto nr. 4-Biserica Mânăstirii Humor) a sprijinit inițiativele iconografice ale lui Grigorie Roșca. Adăugirea bisericii de la Voroneț cu un pridvor și pictura exterioarelor a fost făcută pe banii lui Grigorie Roșca, acțiune finalizată în anul 1547 și confirmată de pisania de la Voroneț(vezi foto nr. 1) care ni-l prezintă în acest an, pe Grigorie, ca mitropolit al Sucevei. Portretul său se află chiar la intrarea în incinta edificiului ecclesial(frescă exterioară, biserica Mânăstirii Voroneț), alături de cel al mentorului său, bătrânul Daniil Sihastrul(vezi foto nr. 2 și foto nr. 3). În lucrarea sa de doctorat, dedicată activității spirituale din timpul celor două domnii ale voievodului Petru Rareș(1527-1538 și 1541-1546), prof. univ. dr. Sorin Dumitrescu întărește o realitate unanim recunoscută: ”Grigorie Roșca a îndrumat timp de aproape două decenii împodobirea cu fresce exterioare a bisericilor, dovedind astfel aleasa sa pregătire culturală și artistică”. O lămurire prețioasă întâlnim la renumitul savant bizantinolog I. D. Ștefănescu(”Iconografia artei bizantine și a picturii feudale românești”-Editura Meridiane, București, 1973): ”În istoria artei creștine, ierarhii eparhioți sunt pictați, aproape exclusiv, în calitate de ctitori.(…) În Țara Românească, portretul mitropolitului Ștefan se vede în Oltenia, la partea superioară a tâmplei din Rămeți, în Moldova, acela al mitropolitului Grigorie Roșca, pe zidul de miazăzi al bisericii mânăstirești din Voroneț, și al mitropolitului Gheorghe Movilă în pronaosul mânăstirii Sucevița. Ierarhii, zugrăviți, în calitatea lor de întâistătători ai eparhiei, nu apar pe zidurile bisericilor decât în cursul celei de-a doua jumătăți a secolului al XVI-lea, sau numai la începutul celui următor.(…) Nu socotim fără folos să lămurim un fapt. Portretul episcopului eparhiot atestă împlinirea regulilor canonice cerute de ființa unei biserici, și aprobarea picturii murale”. Activitatea ”zugravului de biserici, Toma” și a școlii conduse de el se încadrează armonic politicii iconografice pe care Grigorie Roșca a inițiat-o în Moldova. O frescă, adevărată capodoperă a artei medievale românești, expusă degradării, având tema ”Adormirii  Prea Curatei Fecioare” se află chiar la intrarea în incinta mânăstirii Bistrița, pe fațada paraclisului cu hramul Marelui Sfânt Făcător de Minuni, Nicolae(vezi foto nr. 4 și foto nr. 5). Același subiect poate fi admirat la exteriorul peretelui pridvorului bisericii Mânăstirii Bistrița(vezi foto nr. 6), reluând șablonul utilizat în interiorul pridvorului bisericii Mânăstirii Humor(vezi foto nr. 7). Aceeași școală, aceleași coordonate, cu precizarea că la Mânăstirea Bistrița s-a atins o culme a măiestriei artistice(vezi foto nr. 5) prin complexitatea compoziției, rigoare profesională, culoare și rafinament.

CELE DOUĂ IPOSTAZE ALE REPREZENTĂRII VOIEVODULUI PETRU RAREȘ, LA MÂNĂSTIREA BISTRIȚA

O viziune profundă, serioasă, erudită, de neegalat deocamdată asupra conceptului de artă bisericească moldovenească din prima jumătate a secolului al XVI-lea ne oferă minuțios elaborata operă, ”CHIVOTELE LUI PETRU RAREȘ ȘI MODELUL LOR CERESC-O INVESTIGARE ARTISTICĂ A BISERICILOR-CHIVOT DIN NORDUL MOLDOVEI ÎNTREPRINSĂ DE SORIN DUMITRESCU”(Editura Anastasia, București, 2001). Este lucrarea sa de doctorat, extraordinară, cu luminoasă forță academică și mai ales onestă. Chiar și politicienii au câte ceva de învățat din acest op, dacă-și permit un cuvenit răgaz pentru chiverniseala minții, nu doar a propriilor averi lumești. Autorul nu a acordat o atenție specială portretelor ctitorilor. Din acest motiv nu vom întâlni mare lucru despre inventarierea acestora, fie ele mai izbutite, ori mai puțin. În schimb, le vom pomeni aici, pe câteva dintre acestea, din care unul este necunoscut: tabloul votiv, de dimensiuni respectabile, conservat pe un perete exterior al turnului-paraclis cu clopotniță purtând hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava(vezi foto nr. 8 bis), din incinta Mânăstirii Bistrița, ridicat de voievodul Ștefan cel Mare în anul 1498, reprezentându-i pe domnitorii Ștefan cel Mare și Petru Rareș, de-a dreapta Mântuitorului(vezi foto nr. 8 și foto nr. 9). Ștefan cel Mare poartă pe brațe dania sa, turnul cu paraclis, în spatele său aflându-se Petru Rareș, al doilea ctitor. Fresca a suferit, peste timp, unele intervenții cam nefericite. În interiorul bisericii, în secolul XIX, cu o barbarie specifică zelului semidoct într-ale artei bizantine, dorința de a reînnoi pictura relativ deteriorată de vitregia ticăloaselor vremuri, mai mult a păgubit decât a refăcut. Restaurările din a doua jumătate a veacului trecut n-au reușit să recupereze de sub tencuiala vopsită grosolan decât două fresce din pridvor, reprezentâdu-L pe Mântuitorul Iisus și Maica Domnului(vezi foto nr. 10). Poate cea mai valoroasă frescă, mai ales din punct de vedere istoric, dar și artistic rămâne icoana Marelui Sfânt Făcător de Minuni, Nicolae, aflată pe fațada de interior a paraclisului înălțat la porunca și pe cheltuiala voievodului Petru Rareș(vezi foto nr. 11). Această frescă a scăpat ca prin minune de intervenții, conservându-se destul de bine. Un merit aparte îl are amplasamentul ei într-o ocniță de dimensiuni generoase care a ferit-o de intemperii. La picioarele sfântului se află ghemuit, în genunchi, un bărbat cu plete și gura întredeschisă, purtând o mustață ”pe oală”, având mâinile împreunate a implorare smerit-disperată(vezi foto nr. 12). Ținuta sa vestimentară este relativ modestă: capul, acoperit de gluga unui suman de târgoveț, ca o pelerină ceva mai groasă, de culoare brun-cenușie, decupată din croială în regiunea coatelor, acoperind o cămașă beige-deschis, cu mâneca lungă. Asemenea straie se purtau prin nordul Moldovei, Bucovina, Transilvania și Banat. Sumanul cu glugă era denumit chepeneag, sau căpeneag fiind o haină lungă și largă, cu glugă, ca o manta de ploaie și acoperea aproape tot corpul. Cuvântul respectiv se pronunța aproape identic pe o arie largă: de la unguri, bulgari și turci până la ruteni. În ungurește se scrie așa: kőpőnyeg (DAR; Gáldi, Dict., 86). La aromâni, se numea ”capotă cu zărculă”(zărculă = glugă). Mantaua bărbătească, făcută din dimie sau postav, înzestrată cu glugă, se numea și ipingea(în turcește i se zice yapincak). Din aceeași categorie vestimentară fac parte: burca, sarica, dulama. Cândva, ciobanii, oierii, răzeșii de la munte foloseau acest accesoriu vestimentar începând din septembrie, de la Ziua Crucii și până târziu, după Înălțare. Petru Rareș a fost nevoit să părăsească Moldova chiar la mijlocul lunii septembrie, 1538, deghizat în astfel de haine care să-i protejeze identitatea. Până să apuce domnia Moldovei, Petru Rareș se îndeletnicise cu negustoria de pește, fiind cunoscut sub numele de ”Pătru Măjariul”. Negustorii de pește și sare erau denumiți odinioară ”măjeri”, ”măjari”, ”mejeri”. Prin urmare, era familiarizat cu asemenea îmbrăcăminte. Acest aspect este consemnat de doi cronicari importanți ai Moldovei: Grigore Ureche(”Letopisețul Țării Moldovei”) și Ion Neculce(”O samă de cuvinte”).

Grigore Ureche:

118. De domniia lui Pătru vodă Rareş, ficiorul lui Ştefan vodă cel Bun, vă leatul 7035 <1527> ghenuarie 20

  După moartea lui Ştefan vodă cel Tânăr, strânsu-s-au boierii şi ţara de s-au sfătuit pre cine vor alége să puie domnu, că pre obicéiul ţării nu să cădiia altuia domniia, fără carile nu vrea fi sămânţă de domnu. Şi iscodindu unul de la altul, aflatu-s-au unul de au mărturisit că au înţeles din rostul mitropolitului, carile s-au fostu săvârşit mai nainte de Ştefan vodă şi fiindu Ştefan vodă bolnav la Hotin, au lăsat cuvântu, ca de să va săvârşi el, să nu puie pre altul la domnie, ci pre Pătru Măjariul, ce l-au poreclit Rareş, dipre numele muierii ce au fostu după alt bărbat, târgoveţ din Hârlău, de l-au chiemat Rareş. Aşa pre Pătru aflându-l şi adeverindu-l că este de osul lui Ştefan vodă, cu toţii lau rădicatu domnu, ghenuarie 20”.

Ion Neculce:

” XI. Când au pus țara întăi domnu pre Petru-vodă Rareș, el nu era acasă, ce să tâmplase cu măjile lui la Gălăți, la pește. Și au triimis boierii și mitropolitul haine scumpe domnești și carătă domnească cu slujitori, unde l-ari întâmpina să-l aducă mai în grabă la scaon, să-l puie domnu. Deci el, întorcându-să de la Gălați, au fost agiunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară, câte cu șase boi carul, pline de pește. Și piste noapte au visat un vis, precum dealul cel di cee parte de Bârlad și dealul cel di-ncoaci era de aur, cu dumbrăvi cu totul. Și tot sălta, giuca și să pleca, să închina lui Rareș. Și deșteptându-să din somnu dimineața, au spus visul argaților săi, celor ce era la cară. Iar argații au dzis: „Bun vis ai visat, giupâne, că cum om sosi la Iași și la Suceavă, cum om vinde peștile tot“. Și au și îngiugat carăle dimineața, și au purces Petru-vodă înaintea carălor. Și când s-au pogorât în vadul Docolinii, l-au și întâmpinat gloata. Și au început a i să închina și a-l îmbrăca cu haine domnești. Iar el s-au zimbit a râde și au dzis că „de mult așteptam eu una ca aceasta să vie“. Și când au purces de acolo, argații lui au dzis: „Dar noi ce-om face, doamne, cu carăle cu pestile?“ Iar el au dzis: „Să fie carăle cu pește, cu boi cu tot, a voastre. Și viniți după mine, să vă fac cărți de scuteală, să nu dați nemică în dzilele mele(Ion Neculce).

Episodul fugii din calea turcilor care-l hăituiau pe domn este la fel de bine consemnat de cronicarul Grigore Ureche:

” Cându au pribegit Pătru vodă de multe nevoi în Țara Ungurească

Văzându Pătru vodă că-l împresoară vrăjmașii săi de toate părțile și ai săi l-au părăsit toți, lăsat-au scaunul și s-au dat spre munți, unde cunoscându că nici Țara Ungurească. Și așa aflându-ș calea deschisă pin acolo nu să va putea amistui, au gânditu să treacă la târgu, prin Piatră, au trecut pre lângă mănăstirea Bistrița și să lăsă ca să poată ceva odihni, deasupra mănăstirii în munte, văzu unde ca un roiu di pretitinderile încunjurară mănăstirea, ca să-l poată prinde. El cunoscându acéstea, au încălicat de sârgu pre cal și singur au fugit să hălăduiască, în 18 zile ale lui septevrie. Și intrându în munte, întradâncu, fără drum, fără povață, au dat la strimtori ca acélea de nu era nici de cal, nici de pedestru, ci i-au căutat a lăsa calul. Și așa 6 zile învăluindu-să prin munte, flămându și truditu, au nemerit la un râu ce cura spre săcui. Și mergându pre părâu în jos, au datu priste niște păscari, carii daca i-au luat sama, cu dragoste l-au priimit. Iară Pătru vodă înfricoșindu-să de dânșii, s-au spieriiatu. Iară ei cu jurământu s-au jurat înaintea lui, cumu-i vor fi cu direptate și nimica să nu să teamă. Iară el le-au dat lor 70 de galbeni și daca au văzut ei galbenii, cu bucurie l-au priimitu și l-au dus la otacul lor, de l-au ospătat cu pâine și cu péște friptu, ospățu păscărescu, de ce au avut și ei. Și dacă au înserat, l-au îmbrăcat cu haine proaste de a lor și cu comănac în cap și décii l-au scos la Ardeal. Și fiindu oastea ungurească tocmită de strajă, la margine, i-au intrebatu pre dânșii: „Ce oameni sunteți. ?” Ei au zis: „Suntem păscari”. Și așa au trecut prin straja ungurească și niminea nu l-au cunoscut. Décii păscarii l-au dus la casa unui boieriu ungurescu, carile au fostu avându priiteșug mare cu Pătru vodă, ci pre domnu nu l-au aflatu acasă, numai pre jupâneasa lui și pre taină i-au spus ei de Pătru vodă. Înțelegându de Pătru vodă, cu dragoste l-au priimit la casa sa și i-au făcut ospățu. Și un voinic oarecarele, ce fusése aprod la Pătru vodă, prilejindu-să întru acel sat, fiindu scăpatu și el dintru acéle răotăți, îi spuseră lui de păscarii ceia ce venise din munte. Și știindu el că Pătru vodă este în munți intrat și nimica de dânsul nu să știe și cugetându întru inima sa ca doară va putea ști ceva de domnu său, au mersu la păscari, ca să poată înțelége ceva, pre un cuvântu dintru dânșii. Și daca i-au văzut, îndată au cunoscut pre domnu-său, Pătru vodă, și au căzut de i-au sărutat picioarile”.

D-na Margaret Bourke-White a lucrat ca fotoreporter la revista americană ”LIFE” și a vizitat România în perioada 13 decembrie 1939-18 ianuarie 1940. Alte surse indică doar luna februarie 1940. Era însoțită de un reporter al revistei ”TIME”, Walter Graebner și de Kusuyana Yoshitaro, jurnalist nipon. Surse F.B.I. lasă, discret, să se înțeleagă că această doamnă mai îndeplinea și alte… misiuni. A realizat mai multe fotografii în Basarabia, Cadrilater și Bucovina de Nord, mai ales la Cernăuți. Una dintre imagini(vezi foto nr. 14), înregistrată la 23 decembrie 1939, reprezintă grupuri de țărani din vecinătatea Cernăuțiului, sosiți să târguiască diverse produse necesare sărbătoririi Crăciunului. Unii poartă suman cu glugă peste cușma țurcănească. La adresa: http://wwwbloggercomdragos.blogspot.ro pot fi găsite informații suplimentare privitoare la acest capitol. În volumul ”Roumanie. Du tresor du costume populaire traditionnel”(Editura Sport-Turism, 1977), cu o prefață semnată de acad. prof. univ. dr. Mircea Malița, noi imagini vin să întregească argumentarea de mai sus(vezi foto nr. 15 și foto nr. 16).

NOTĂ: Prezentarea acestor amănunte, in extenso, are un rost aparte din două motive: 1. înainte de toate se confirmă, cu ajutorul mărturiilor vremii, scrise de importanți cronicari, o tradiție orală. 2. Fresca descrisă mai sus(vezi foto nr. 12), cu personaje bine definite, nu mai lasă loc speculațiilor răspândite de anumite persoane, de altă etnie, obișnuite să creadă că lumea, gluga și mersul pe jos au început odată cu ele. La biserica din Baia, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului”(județul Suceava), aflată la 8 kilometri distanță de Fălticeni, ctitorită de Petru Rareș în anul 1532 s-a conservat acceptabil și portretul domnitorului(vezi foto nr. 13). Îl prezentăm aici pentru că este foarte apropiat de chipul voievodului, deghizat în haine de pescar, pictat de Toma de la Suceava pe fațada interioară a paraclisului dedicat Sfântului Nicolae. Fiecare imagine prezentată în cadrul acestui articol are precizată sursa autorilor, proveniența.

Text și foto: MIHAIL-SORIN GAIDAU

whatsapp

aplicatie android ziar neamt

disclaimer ziarpiatraneamt.ro

Citește și
7 Comentarii
  1. feraru marcel spune

    Dom Gaidan, despre astia din vechime stim cu totii ce si cum, ca s-o depasit cei 50 de ani si nimic nu mai e secret. Despre astia de azi am vrea sa ne vorbiti. Ceva asa f. inedit sa ne unga pi suflet. Cu respect, pleaplecatul d-vs intotdeauna cititoriu. Marius.

    1. feraru marcel spune

      Da’ sa puneti si poze !

    2. popa gheorghe adrian spune

      Gaidan? O veni Craciunu’ da mielul se da de Paste nea Marius. Si eu vreau sa vad ceva de astia de azi, da domnu Gaidau nu si nu, tine cu shoppingul la Paris, evindent, fara Elena :))))

      1. feraru marcel spune

        Caci sper sa nu se supere, caci am glumat sa io oleaca….

    3. MIHAIL-SORIN GAIDAU spune

      @Feraru Marcel. ”despre astia din vechime” sustineti ca…”stim cu totii ce si cum”. Eu am prezentat ceva ce nu prea se stie si nici dumneavoastra nu aveati vreme sa le studiati pe toate. Dar nu-i timpul trecut. Sa nu va pierdeti nadejdea. Am scris si despre edil destule, inclusiv despre chestii pe care unii le discutau doar pe la coltul strazilor parasite sau prin bucatariile care au scapat de bombardamentele germane si anglo-americane. Am scris cu subiect si predicat. Din cate cunosc eu, doar vreo cativa oameni isi mai pun pielea la saramura in judetul Neamt! Chestie de barbatie! Din 1990 incoace numai asta fac: imi pun pielea la saramura. Imi permit acest lux pt ca nu sunt simbriasul nimanui si nu depind de nici un partid politic, de nici un baron local, regional sau national. E asa de greu ca uneori imi piere umorul. Oricum, in spatele unui gazetar care le-ar spune chiar pe toate ca sa-i unga pe cititori la suflet nu se va aseza nimeni din judetul Neamt. Jurnalistul onest, dar cu sange in instalatie va ramane singur ”in padurea cu fiare”. Trebuie sa lasam loc si materialelor ”de suflet”, care contribuie la ameliorarea cunostintelor despre cultura, trecutul si istoria acestor locuri.

      1. feraru marcel spune

        Stiti ceva ? Nu prea va vad implicat in problemele azi-ului autohton si nu cred ca-i destul din partea d-vs. Ca ziarist, ar trebui sa va faceti auzita vocea, intr-un fel sau altul. Poate ati publicat in alta parte s-atunci eu gresesc. Imi cer scuze deci.

        1. feraru marcel spune

          Ori….,ori, asteptati sa se „aleaga apele”.(??)

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest site folosește cookies. Navigarea în site presupune acceptarea implicită a politicii de confidențialitate. Accept Citește mai mult

Politica de confidențialitate