Haiducul Ion Pietrarul din Ținutul Neamțului

De AT Pe 4 feb. 2018

Pe jumătate intraţi în legendă şi pe jumătate în istorie, haiducii au fost personaje care au aprins imaginaţia populară, născând poveşti şi cântece cu care au crescut generaţii întregi de străbuni de-ai noştri.

La începutul secolului al XIX-lea, bandele înarmate din Moldova își făceau de cap și pe fondul ocupației militare ruse de după 1806. După revoluția de la 1821 situația nu prea se schimbase, în ciuda unor măsuri dure luate de unii boieri pentru limitarea fenomenului.

După venirea pe tron, în 1834, Mihail Sturdza a luat o serie de măsuri dure, pentru a limita și eradica acest fenomen. În acest sens, ispravnicii erau direct răspunzători pentru tâlhăriile din ținuturile pe care le administrau, fiind organizate și numeroase poteri.

Ion Pietrarul, haiducul din prima jumătate a secolului al XIX-lea, a fost transformat de memoria populară. Puținele documente și numeroasele legende din jurul său l-au transformat într-un haiduc darnic cu poporul și crud cu cei care îl asupreau.

Ion Pietrarul era originar din ţinutul Neamţului, dar părerile asupra satului său natal diferă: fie este satul Bălţăteşti, fie Vânători Neamţ. Într-o legendă publicată în 1897 este amintit oraşul Târgu-Neamţ, iar Radu Rosetti află dintr-un document al rechizitoriului că era din Vânătorii Neamţului, fiu al lui Iftimie şi Safta Pietraru.

Banditul Ion Pietrarul (desen de Al. Asachi, 1873 )

Despre Ion Pietrarul sursele scrise apar în a doua jumătate a secolului XIX, după moartea sa. Între cei care fac referi la faptele haiducului au fost Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Alexandru Asachi, Mihail Kogălniceanu, Vladimir Ghica, Radu Rosetti sau Wilhelm de Kotzebue.

Documentele vremii păstrează și prima faptă „de arme”: a furat o pereche de boi de la un sătean. O povestire populară publicată în perioada interbelică de Radu Rosetti aminteşte despre prădarea „Hanului lui Pătulă” din Târgu-Neamţ, han al unui proprietar evreu, iar Alexandru Asachi, în „Poveşti şi legende”, aminteşte despre jefuirea unor orândari evrei (arendau „orânda” cârciumăritului în satele din Moldova) de către „haidăii” conduşi de Ion Pietrarul.

A devenit cunoscut repede pentru faptele sale, sprijin pentru nevoiaşi, cărora le dădea bani sau porumb din hambarul boierului, bani pentru vite la văduve, bani pentru schituri sărace şi oamenii îl protejau împotriva poterilor. În scurt și-a format o bandă din 40 de oameni, printre care și Gavril Buzatu, un ţigan fugit din robie, Vasile Mutu, un ţăran căruia un boier îi tăiase limba pentru că se împotrivise abuzurilor. Pentru faptele sale oamenii i-au închinat și cântece. O astfel de baladă, publicată de Alecsandri sună astfel:

„Cine trece-n lunca mare? /Ion Petreanul călare/ Cu cealmaua despre soare/ Cât o roată de car mare,/ Cu trei rânduri de pistoale /Şi-un baltag legat de şale”.

Autoritățile au luat măsuri împotriva acestuia. În luptele cu căpitanul Belibou, conducătorul poterii din ţinutul Neamţului, au fost prinşi trei dintre oamenii lui Pietraru şi duşi la Iaşi pentru spânzurătoare. Printre cei prinşi s-a aflat şi Gavril Buzatu, colosul ţigan, care a acceptat să fie călău pentru a scăpa de spânzurătoare.

Pietraru cu ceata, desen de Al. Asachi, 1873

Considerându-se vinovat pentru iminenta lor moarte, s-a spus că a încercat să scape, apelând la Elena Cantacuzino, cea care stăpânea moșiile de la Bălţăteşti şi Hangu, și care avea influență la Domnitor. Este prins însă într-o crâşmă pe Cracăul-Negru împreună cu ibovnica sa de către prefectul (ispravnicul) Bodescu, după un document al vremii, sau la Movileni, în Ţara de Jos, de o poteră condusă de căpitanul Dodescu, conform unei alte surse. Cert este că a fost condamnat la spânzurătoare, aşa cum o arată un document al hătmăniei din iunie 1836, publicat de Radu Rosetti.

Mitropolitul l-a scăpat de ştreang, însă un document al „Logofeţiei Mari a Dreptăţii” din 21 iunie 1836 anunţă faptul că pedeapsa cu moartea a fost comutată în zece ani de „groapa ocnei”. Totuși, ca urmare a intervenției mitropolitului Veniamin Costachi, este eliberat și intră în slujba acestuia. Se spune că mitropolitul ar fi spus: „Am să-l călugăresc şi are să se stângă în linişte şi în îndurarea Domnului… Acesta-i un om rătăcit”.

Kotzbue e de părere că doar șase luni a stat Pietraru în slujba mitropolitulu, fugind peste Dunăre. Sursele care prezintă această perioadă sunt diferite și contradictorii.

Contradictorii sunt și sursele ce relatează prinderea sa. Unii, precum istoricul Gheorghe Ungureanu, afirmă că a fost prins la Grințieș, iar Alexandru Asachi şi Radu Rosetti vorbesc despre o luptă cu un egumen grec ce luptase în trupele eteriste. Asupra morții sale părerile sunt unanime, a fost spânzurat la Frumoasa, lângă Iaşi, pe movila Saranda, de către Gavril Buzatu, ţiganul care-i fusese tovarăş. „Albina românească” din anul 1839 scria despre evenimentul cu mare răsunet în lumea moldavă a acelor vremuri. Wilhelm de Kotzebue scria la 1850 că n-a mai fost alt mare căpitan de bandă după Pietraru.

Haiducii nu au dispărut, spre sfărșitul secolului al XIX-lea, celebru fiind Ion Florea, iar în prima parte a secolului al XX-lea, Pantelimon Toader, Frații Baltă sau Gheorghe Coroiu.

Prof. Emanuel Bălan

Surse:

Alecsandri Vasile, Poezii populare ale românilor, Editura Minerva, București, 2008;

Asachi Al., Ion Pietraru banditul, în „Calendarul pentru poporul românesc, pe anul 1873ˮ;