Fragmente de destin – Lena Constante

Lena Constante a inclus în destinul său registrul dramatic al epocii. Implicată într-un halucinant păienjeniș de urzeli, este condamnată la 12 ani de închisoare, în procesul Lucreţiu Pătrăşcanu[1].

Drumul ei a fost scurtcircuitat, viaţa profesională şi povestea de dragoste cu Harry Brauner au fost întrerupte. Prietenia unora cu ceilalți devenise cauză a acuzării.

Absolventă a Academiei de Belle-Arte, Bucureşti, (1933), pleacă la Paris unde studiază pictura şi muzeografia. Revine în ţară în 1935, expune pe simezele Salonului Oficial din acel an şi începe o colaborare importantă cu Fundaţiile Regale pentru care ilustrează numeroase publicații.

Participă la campaniile de cercetare monografice ale satului românesc iniţiate şi conduse de sociologul Dimitrie Gusti, ocupându-se în special de studiul icoanelor pe sticlă realizate de şcolile de iconari din Ţara Oltului (Făgăraş). Ilustrează (coperte & vignete) revista de „Sociologie românească” condusă de Dimitrie Gusti[2], organizează și expoziţii personale la Bucureşti (1934, 1935, 1946, 1948) şi Ankara (1947).

„Noi eram copii de macedoneni,  mărturisea, mai târziu, Lena Constante, crescuți foarte strâns, n-am avut voie, n-am avut prieteni, pentru mine era mare aventură monografia, atâția băieți, atâtea fete, libertate …Ți-aduci aminte, Harry?”[3].

În primăvara anului 1945 împreună cu Elena Pătrăşcanu (soţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu) şi pictorii-scenografi Alexandru Brătăşanu şi Ileana Popescu iniţiază înfiinţarea unui teatru de păpuşi permanent, ceea ce se va şi realiza în toamna aceluiaşi an, Teatrul de Păpuşi „Ţăndărică”.

Parcursul unei cariere de succes este oprit brusc. Deși, nevinovată, Lena Constante devine țintă a regimului care se instaurase în România.

În lucrarea 1984, George Orwell intuia tema dominantă a acestui regim, aceea a anulării  libertății, a memoriei, inclusiv afective, a emoțiilor, a sentimentelor,  a umanului fiecăruia.

„Vei fi transformat în fum şi împrăştiat în stratosferă. Nimic nu va mai rămâne din tine: nici măcar un nume într-un registru, nici măcar o amintire în mintea cuiva. Te vom anihila şi din trecut, şi din viitor. Ca și cum nu vei fi fost niciodată pe lume”[4].

În același timp, dizolvarea individualității a inclus și transformarea sensului cuvintelor, chiar desființarea lor: „Distrugerea cuvintelor e o treabă de o frumusețe fără pereche”[5].

Cuvintele sunt eliminate sistematic și inventate altele noi. Dar odată cu acestea și „adevărul ar putea fi orice”[6].

Limba orwelliană este, în întregime, în slujba regimului. Metodele includ  eliminarea unor cuvinte, golirea de conținut a altora. Finalitatea neolimbii fiind dispariția gândirii. Noul regim înseamnă amputarea individualității, descompunerea ei în multiple fațete, până la „vaporizare”.

„ Noi suntem cei care distrugem cuvintele! Zeci, sute de cuvinte în fiecare zi! Tăiem limba în carne vie, să-i rămână numai oasele! Până la sfârşit, vom face, pur și simplu, cu neputință orice  crimă mentală. Revoluția se va înfăptui pe deplin când va fi perfecta limba”[7].

Deși fără hârtie şi creion, Lena Constante a exersat o «scriere tăcută», lipsită de materialitate, o scriere mentală. Din universul concentraționar, Lena Constante reușește, paradoxal, să evadeze  cu ajutorul cuvintelor. Mental compune opt piese de teatru pentru copii, din care după eliberare a reușit să transcrie trei.

Reordonarea destinului prin intermediul cuvintelor este nevoia  Lenei Constante de a relua firul vieții ei întrerupt prin arestarea, ulterior procesul care i-a fost intentat.

De asemenea, confesiunile Lenei Constante împărtășite în  cele două volume sunt răspunsul ei târziu, la inițiala „tăcere a cuvintelor”[8].

De asemenea, cuvintelor mincinoase din care au fost confecționate acuzațiile, le răspunde cu celelalte cuvinte, ale literaturii, ale artei devenite simboluri ale rezistenței. „Cuvintele cer timp. Nu pot spune totul dintr-odată. Cum să exprim această spaimă? Mi-ar trebui un cuvânt unic. Un cuvânt de sinteză. Un cuvânt lovitură de ciomag. Un cuvânt lovitură de trăznet. Un cuvânt însângerat…Un cuvânt din carne, un cuvânt din sânge. Acest cuvânt nu există. Atâtea cuvinte și nimic nu e spus încă”[9].

Cuvintele sunt pentru Lena Constante motiv de rememorare. În trecut, creaseră și contextul supraviețuirii. „Descoperisem în acest neant un filon. Cuvintele. Puterea cuvintelor. Aveam cuvinte și aveam timp. Atât de mult timp, încât nu știam cum îl voi putea trăi. Timp pierdut. Dar, pierdut sau nu, timpul acesta îmi aparținea. A-l lăsa să se piardă în zadar însemna să pierd o parte din viața mea, iar eu această unică viață voiam să mi-o trăiesc. Țesând cuvinte pe ițele timpului, am trăit”[10].

Absurditatea regimului este devoalată. Prin cuvinte, prin tăceri, printr-o paletă întreagă de emoții și sentimente, Lena Constante își amintește într-o limbă expresivă povestea detenției politice pe care a îndurat-o. „Cuvintele pot spune un lucru și contrariul acelui lucru. Pot uni sau separa. Pot exprima sau ascunde. Pot crea sau distruge. Pot înșela. Trăda. Omorî. Cuvintele pot orice”[11].

Amintirile Lenei Constante au semnificația unei spovedanii. „Vreau să vorbesc de starea de detenţie, ca atare. Cu perfecta cunoaştere a faptelor. Viaţa de toate zilele într-o celulă. Cred că am trăit o experienţă unică. O femeie, singură, de-a lungul multor ani. Ani făcuţi din ore, din minute, din secunde. Secundele acestea aş vrea să le povestesc, aceste 3600 de secunde dintr-o oră, aceste 86400 de secunde dintr-o zi, care se târşâie încet, de-a lungul trupului, şerpi băloşi urcându-ţi-se în spirale de la picioare până la gât, fără răgaz, fără milă, de dimineaţa până seara şi în nopţile de insomnie, prea dese, continuând să te înlănţuiască fără odihnă şi fără oprire, la nesfârşit[12].

Efectul este și de catharsis. Lena Constante a căutat o modalitate, desi relativ tardivă de a se elibera. „Şi ca să afirm o speranţă. Speranţa că într-o zi îndepărtată omul va învinge firea. Nu schimbând cursul apelor, deşerturile sau cucerind cosmosul, ci schimbându-se pe sine însuşi. Schimbându-şi inima şi mintea“ [13].

Realitatea incredibilă pe care Lenea Contante o parcurge îmbracă forma cuvintelor, singurele care nu i-au putut fi confiscate. Experiența conentraționară este transfigurată. „Găsisem, în sfârșit, cheia evadării; despre evadarea minții ca singură formă de supraviețuire – „Corpul meu nu putea să fie decât aici. Eu puteam să fiu oriunde. El nu avea nici măcar loc să-și miște picioarele dureroase. Eu îmi voi face să crească aripi. Aripi de pasăre. Aripi de vânt. Aripi de stele …”[14].

 prof. dr.  Luminiţa Moscalu

[1] xxx Principiul bumerangului, Documente ale procesului Lucrețiu Pătrășcanu, Editura Vremea, București, 1996, p.165.

[2] N. Steinhardt, Drumul către isihie, Editura Dacia, Cluj- Napoca, 2000, p.134.

[3] http://www.cooperativag.ro/toate-lucrurile-se-leaga-salbatic-interviu-cu-harry-brauner-si-lena-constante-extras-din-sala-luminoasa/ „Toate lucrurile se leaga salbatic“. Interviu cu Harry Brauner și Lena Constante [extras din Sala luminoasă]

[4]George Orwell, 1984, Editura Hyperion, Chișinău, 1991, p.214.

[5]Ibidem, p. 46.

[6] Ibidem, p.234.

[7] Ibidem, p.46.

[8] Ioana Bot, Tăcerea cuvintelor. Studiu introductiv, în Lena Constante, Evadarea tăcută, Humanitas, București, 2013.

[9] Lena Constante, op. cit., p.47.

[10] Ibidem, p.108.

[11] Ibidem, p.51

[12] Ibidem, p.59.

[13] Ibidem, p.59.

[14] Ibidem, p. 49.