Dimensiunea culturală a Unirii Principatelor Române

Generaţia intelectualilor moldoveni şi munteni de la mijlocul secolului al XIX-lea, puternic implicată în Revoluţia de la 1848 şi în făurirea Unirii Principatelor, rămâne un model încă neegalat în istoria românilor. Dacă în cazul altor generaţii de intelectuali, opera le este tratată la nivel individual separat de implicarea socială, în cazul generaţiei 1848-1859, cele două planuri cu greu pot fi disjunse.
Este, de altfel, şi meritul unor generaţii anterioare care, în timp, au asigurat terenul prielnic unui asemenea rod şi se poate spune că rădăcinile acestuia vin tocmai din timpul cronicarilor. Atât vechile noastre cronici, cât şi multe din cărţile vechi româneşti au jucat un rol fundamental în păstrarea unităţii limbii române – piatra unghiulară a identităţii naţionale – cât şi în cultivarea ideii de unitate naţională, prin afirmarea şi reiterarea ideii de origine comună a locuitorilor din arealul carpato-danubian.
Aşadar, cartea veche românească, despre a cărei circulaţie în teritoriile locuite de români stau mărturie însemnările manuscrise consistente ale unei mari diversităţi de cititori şi posesori din întreg spaţiul istoric românesc, a fost de asemenea un actor tăcut, dar tenace, care a lucrat în favoarea Unirii. Începând de la Cazania lui Varlaam tipărită la Iaşi, în 1643 şi Biblia de la Bucureşti din 1688, ce reprezintă prima ediţie integrală a Bibliei şi s-a bazat pe versiunea moldoveanului Nicolae Milescu a Septuagintei, fiind revăzută de fraţii munteni Radu şi Şerban Greceanu, toate monumentele noastre de limbă de limbă literară şi de simţire românească au slujit împlinirea acestui ideal naţional, atât la 1859, cât şi mai târziu, la 1918.
În acest context, se poate spune ferm despre cărturari că au lucrat temeinic, de-a lungul timpului, şi la înfăptuirea Unirii.
Ajungând la mijlocul secolului al 19-lea, în condiţiile în care, la nivel european se punea tot mai acut problema naţiunilor, elita culturală românească, resimţind organic sentimentul apartenenţei la o identitate naţională comună, înţelege să-şi asume rolul pe care şi intelectualitatea din alte ţări europene şi l-a asumat.
Astfel, Cezar Bolliac publică la Braşov, în 1844, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (revistă editată de marele cărturar ardelean George Bariţiu), articolul-manifest „Către scriitorii noştri”, în care îi îndeamnă pe literaţii români la o puternică angajare civică: „A trecut vremea Petrarcilor, domnilor poeţi ! Veacu cere înaintare, propaganda ideii cei mari, propaganda şariţăţii cei adevărate şi care ne lipseşte cu totul (…). Formaţi societăţi, declaraţi, scrieţi, lăudaţi, satiraţi, puneţi în lucrare toate resorturile intelectuale şi morale şi robia cade căci e căzută pe jumătate şi Domneavoastră veţi fi binecuvântaţi de generaţiile viitoare ca nişte adevăraţi apostoli ai misiei cereşti, ai frăţiei şi ai libertăţii”.
Pe aceste coordonate avântate, în 1846 s-a înfiinţat la Paris Societatea studenţilor români cu scopul de a ajuta şi încuraja la studii pe tinerii fără mijloace băneşti. Din această societate făceau parte aproape toţi românii care se găseau atunci la Paris, între care: C. A. Rosetti, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, Dumitru şi Ion Brătianu, Iancu Bălăceanu, Al. Catargiu, Grigore Romalo, Scarlat Vârnav, Nicu Rosetti Bălănescu, Ion Ghica. Societatea, avându-l ca preşedinte pe Ion Ghica, iar ca secretar pe C. A. Rosetti, a primit şi acceptul poetului Alphonse de Lamartine de a deţine funcţia de preşedinte de onoare.
Aşa se face că, în condiţiile în care în februarie 1848 se proclamă Republica Franceză, Lamartine este investit cu funcţia de ministru de externe, poziţie din care încurajează, prin manifestul adresat poporului francez şi Europei întregi, principiul naţionalităţilor. Este momentul în care, reprezentanţii Societăţii studenţilor români decid să-şi prezinte omagiile noului ministru de externe al Franţei şi aleg să se definească, nu ca moldoveni sau munteni, ci ca fii ai naţiunii române. În acest scop ei fac un singur steag din cele două steaguri, al Munteniei (albastru şi galben) şi al Moldovei (albastru şi roşu), obţinându-se astfel un nou steag: tricolorul.
La Braşov, unde se afla în exil după înăbuşirea revoluţiei din Moldova, Vasile Alecsandri redactează în 1848, împreună cu Alecu Russo, Costache Negri, George Sion, documentul intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”, în care se înscrie şi dezideratul fundamental al epocii: „Unirea Moldovei şi a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc”. Tot la Braşov, Vasile Alecsandri scrie poezia „Hora Ardealului”, pe care o publică în aceeaşi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” şi pe care în 1856 o va transforma în celebra poezie-manifest „Hora Unirii”.
Din perspectiva artei dramatice şi a muzicii, trebuie spus că şi acestea au atins în epoca Unirii cea mai deplină implicare într-o acţiune politică românească. Vodevilurile, canţonetele, cânticelele comice au avut darul de a cristaliza sentimentul naţional şi necesitatea unirii şi în alte categorii sociale, dincolo de lumea elitelor. După punerea pe muzică a poeziei lui Alecsandri de către Al. Flechtenmacher şi Eduard Caudella, este pentru prima oară în cultura română când şi un gen muzical popular – hora – a reuşit să aibă un rol atât de important în destinul unui eveniment istoric, prin popularitatea şi impactul de care s-a bucurat.
De asemenea, apariţia în 1855 a revistei „România literară” sub redacţia lui Vasile Alecsandri, reprezintă, dincolo de conţinutul ei patriotic, şi o formă de a consolida în conştiinţa colectivă, prin folosirea numelui de România în titlu, ideea de patrie română şi, implicit, de o identitate naţională comună pentru ardeleni, moldoveni şi munteni. Alecsandri, care asemenea altor oameni de spirit ai epocii sale, vorbeşte de România mai înainte ca acest nume să fi devenit o realitate oficială, ilustrează astfel şi el misiunea intelectualilor autentici, de a-şi depăşi timpul. În replică, în 1857, apare în Ţara Românească, sub redacţia lui C. A. Rosetti, un alt intelectual de marcă implicat de timpuriu în sjujirea idealului Unirii, ziarul „Românul”, cel mai de seamă ziar politic românesc din secolul al XIX-lea.
Longevitatea celor două publicaţii („Românul” a apărut aproape jumătate de secol, iar „România literară” continuă să apară şi astăzi!) relevă din nou soliditatea, doar aparent fragilă a culturii, care e datoare prin ea însăşi şi prin promotorii ei să slujească idealurile naţiunii din şi pentru care a izvorât.

Cristina Catana