BISERICA SFÂNTUL IOAN DIN PIATRA-NEAMŢ

În chiar centrul oraşului dăinuie, în bună stare încă, monumentul cel mai bine păstrat al artei moldoveneşti din vremea lui Ştefan cel Mare, una dintre cele mai caracteristice biserici zidite de marele Voievod, biserica Sfântul Ioan.
Bătrânul monument, a cărei pisanie se citeşte astfel: „Evseviosul şi iubitorul de Hristos Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu Domnitor al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, a început şi a zidit şi a terminat biserica aceasta, în numele naşterii cinstitului şi slăvitului proroc şi înainte mergătorului şi botezătorului Ioan, spre rugă lui şi Doamnei sale Maria şi iubitului lor fiu Bogdan. Care a început a se zidi în anul 7005 iulie 15 (1497) şi s-a săvârşit la 7006 (1498) – iar al domniei lui anul al 42-lea curgător, luna noiembrie 11 zile”, se impune şi astăzi admiraţiei tuturor prin simplitatea şi eleganţa lui, ne având nici un fel de decor care să-i întunece eleganţa liniei. Discurile şi cărămizile smălţuite îi formează singura podoabă ce o încinge în câteva brâie, ale căror verde şi galben se armonizează minunat cu întregul cadru al clădirii.
Biserica nu a suferit în decursul vremii decât două schimbări, care nu i-au modificat însă forma primitivă. Înăuntru i s-a scos peretele despărţitor dintre naos şi pronaos, iar în afară i s-a adăugat un pridvor lateral. Cu câteva sute de ani în urmă, se mai vedeau încă ruinele unui zid gros, de piatră, ce înconjura biserica. Alături erau casele domneşti sau Curtea care se întreţinea din veniturile târgului, a moşiilor şi satelor domneşti din apropiere.
Bandini, un călător străin, care a trecut prin Piatra pe la 1635, ne povesteşte următoarele: „La Piatra,… Români erau puţini: 300 de case, abia 1000 de locuitori, având două biserici, una de piatră, zugrăvită, care este şi acum în fiinţă, ca unul din cele mai frumoase monumente ale epocii lui Ştefan cel Mare, Sfântul Ioan, care a scăpat netencuită înăuntru şi în afară”(1).
Din aceste interesante note reiese că Biserica Sfântul Ioan îşi păstra pictura originală, acum mai bine de patru secole în urmă. Mărturisirea aceasta ne îndreptăţeşte să credem că, dacă nu se va fi cioplit tencuiala cu totul în reparaţiile ce le-a avut biserica în cursul vremurilor, am mai putea găsi măcar resturi de zugrăveală sub actualul strat de var cu care este acoperită în interior.
Biserica, din această epocă, este construită, ca plan, în dimensiuni relativ foarte mici, dintr-un trup subţire şi elegant, cu naos, pronaos şi abside abia vizibile la exterior. Înălţimea bisericii şi acoperişul, de obicei fără turlă, accentuează eleganţa şi frumuseţea clădirii. Zidurile sunt construite din piatră tăiată, la temelie, şi din bolovani şi cărămidă de dimensiune mare şi foarte bine arsă, în restul construcţiei. În afară, zidirea nu se tencuia. Bolovanii şi piatra, şirurile de cărămizi – multe din ele şi în anume ordine, smălţuite în galben, verde şi roş – alcătuiau o podoabă simplă, organică şi foarte plăcută(2). Discuri smălţuite, în aceleaşi culori şi împodobite cu siluete de animale fantastice, decorează partea superioară a pereţilor.
O  uşă tăiată în piatră şi cu profil ogival, se deschide în trupul bisericii, la miază-zi sau la miază-noapte. Prin ea pătrundem în pronaos. Interiorul bisericii, luminat de ferestre mici, este împărţit în trei încăperi. Absida principală (Altarul) este separată de Naos prin catapeteasmă. Naosul este separat de pronaos printr-un perete de zid, în care se deschide o uşă, de proporţia unui om şi de profil roman medieval sau gotic.
În cele mai multe din vechile biserici, o minunată podoabă de zugrăveli a fresco(3), cu înţeles teologic şi de mare valoare artistică, împodobea pereţii de sus până jos. În bolta Naosului se înfăţişa Iisus Hristos – Pantocratorul. El figura pe împăratul lumii înconjurat de profeţii, care l-au prevestit şi de apostolii care l-au urmat şi i-au răspândit învăţătura.
Pictura absidei principale înfăţişa, în boltă, pe Maica Domnului stând pe tron şi ţinând pe genunchii ei pe Iisus Mântuitorul. Aceasta însemna şi credinţa în cele două firi: dumnezeiască şi omenească.
Pereţii altarului înfăţişau împărtăşirea apostolilor de către Mântuitorul, oficiind ca arhiereu, la altarul păzit de serafimi. Cina cea de taină şi Spălarea picioarelor, scene cu înţeles liturgic, precum şi marii părinţi ai bisericii, oficiind ca episcopi, completau decoraţia absidei principale. Întreaga podoabă a pereţilor ilustra în acest chip liturghia şi amintea, odată cu liturghia veşnică, pe care Mântuitorul o săvârşeşte în ceruri şi jertfa sa dumnezeiască. Într-adevăr, la fereastra de răsărit a altarului, în vremea lui Ştefan cel Mare şi un veac mai târziu, s-a zugrăvit totdeauna un miel alb sau un copil culcat în discul de aur şi acoperit cu procovăţul de mătase roşie. Amândouă aceste imagini simbolizează liturghia şi înfăţişau pe Mântuitorul.
Pereţii Naosului înfăţişau, în scene numeroase, viaţa Mântuitorului pe pământ, ilustraţia principalelor sale parabole şi minuni, precum şi patimile sale, de la rugăciunea pe muntele măslinilor, pictată pe peretele de miază-zi, până la Răstignirea Sa, înfăţişată pe peretele de miază-noapte. Scene din viaţa Maicii Domnului şi Adormirea Fecioarei Maria, împodobeau peretele de apus al Naosului. Sfinţii ostaşi şi Sfinţii doctori fără de arginţi ocupau partea de jos a pereţilor. La stânga uşii, pe zidul de apus, apărea Domnitorul ţinând în mâini chipul bisericii. Îmbrăcat în haine domneşti, cu coroana pe cap şi urmat de familia sa, el închina ctitoria lui, Mântuitorului care-l binecuvânta de tronul său de aur.
Pronaosul – în boltă – înfăţişa pe Maica Domnului rugându-se cu braţele deschise. Pe pereţi se vedeau cele şapte sinoade ecumenice, scene din vieţile sfinţilor constituind calendarul bisericesc cu toate zilele de peste an şi chipuri de sfinţi mucenici şi de sfinţi pustnici.
Amintim toate acestea, fiindcă zugrăveala bisericilor lui Ştefan cel Mare, ruinată şi des refăcută, nu mai poate fi admirată astăzi decât în câteva monumente istorice ale ţării.

Dorin NICOLA

(1) N. Iorga, Istoria Românilor prin Călători, vol. I, p. 318.
(2) Numim organică această podoabă, în sensul că nu e vorba de vreun adaos, ci de însuşi materialul de construcţie, din trupul clădirii. Întreaga descriere a bisericii de faţă aparţine, de fapt, Preotului Constantin Matasă, care prin demersul său pasionant a pus bazele cercetării arheologice din judeţul Neamţ, aducând la lumină şi promovând atât pe cale ştiinţifică, cât mai ales laică, valorile istorice şi patrimoniul cultural al urbei şi regiunii în care trăim. Cf. C. Matasă în Călăuza judeţului Neamţ, Ed. Cartea Românească, 1929.
(3) Pictură murală, cu culori de apă, executată pe tencuiala umedă.