Anul 1822, când oamenii au aflat că berzele migrează

Până în anul 1822, oamenii nu știau că berzele migrează. Dovada a fost oferită de un vânător german care a împușcat o barză cu un accesoriu ciudat – o săgeată care îi străpungea gâtul. Săgeata era din Africa Centrală, iar naturaliștii și-au dat seama că barza călătorise mii de kilometrii. 

Începând cu anul 1906, un grup de pasionați de păsări au început să atașeze inele pe picioarele berzelor pentru a afla unde iernau în Africa Subsahariană.

Teorile care explicau dispariția populațiilor de păsări din anumite sezoane erau de-a dreptul fantastice. Aristotel credea că unele păsări hibernează sau se transformă în alte specii. În Europa medievală, se credea că gâștele-călugăriță apar iarna pentru a fi crescute în copaci. De asemenea, în secolul al XVII-lea, un preot englez lansase teoria că unele păsări zburau pe Lună.

Drumul a fost lung, spun ornitologii, iar acum am ajuns să folosim aplicații de smartphone pentru a le proteja.

Descarcă de aici:
Android – http://bit.ly/UBAndroid
Iphone – http://bit.ly/UBApple

Berzele călătoresc în grupuri formate din peste o sută de păsări. Din cauza mărimii lor şi a aripiilor lungi şi late, berzele nu pot efectua zboruri active prin bătăi de aripi o perioadă mai lungă de timp. Prima dată pleacă puii, care vor fi urmaţi după câteva zile de către adulţi. Nici părinţii nu călătoresc împreună: legătura dintre ei se destramă la sfârşitul sezonului de cuibărit.

Ele sunt nevoite să parcurgă cea mai mare parte a drumului prin zbor planat. În acest scop, berzele se folosesc de curenţii calzi ascendenţi care se formează ziua deasupra uscatului. În aceste locuri, aerul cald se ridică ca într-un horn purtând în sus şi berzele. Rotindu-se cu aripile întinse, berzele ating în 3-4 minute  înălţimi de 600-800 m, după care una câte una încep să părăsească curentul ascendent. Într-un front larg, probabilitatea găsirii unui alt curent ascendent creşte. Aflate în zbor planat, glisează 3-50 de kilometri până la următorul „horn”, de unde este reluat procedeul descris. În mod firesc, berzele pot migra numai ziua şi numai deasupra uscatului, pentru că deasupra suprafeţelor de apă nu se formează curenţi calzi ascendenţi.

Berzele din Europa ocolesc Marea Mediterană prin două căi: păsările din vestul Europei migrază prin Strâmtoarea Gibraltar, iar berzele din România împreună cu celelalte păsări provenind din Europa Centrală şi de Est ajung în Africa prin traversarea Bosforului. Pe baza datelor a celor aproximativ 400 de berze inelate în Bazinul Carpatic, regăsite ulterior în Africa, ştim că zonele de iernare a păsărilor noastre se întind de la obârşia Nilului până în sudul Africii. În ultima vreme, migraţia berzelor se urmăreşte cu ajutorul unor radioemiţătoare. Datele obţinute prin urmărirea prin satelit a 120 de berze pe spatele cărora au fost ataşate asemenea radioemiţătoare ne arată că viteza migraţiei este de 30-90 km/oră, iar într-o singură zi berzele parcurg în medie  distanţe de 220 km. De asemenea, s-a constatat că în ultima vreme zonele de iernare a speciei s-au mutat mai spre nord: tot mai multe păsări din Europa occidentală iernează în Spania, iar berzele din estul Europei tot mai rar ajung până la Africa de Sud.
Zonele staţionare preferate de berze în Africa sunt terenurile deschise, înierbate (savanele). Aici îşi petrec timpul hrănindu-se şi odihnindu-se până la momentul reîntoarcerii. Berzele noastre se hrănesc în Africa preponderent cu insecte. 
Primăvara, berzele se întorc pe acelaşi traseu pe care îl traversează şi toamna, însă migraţia de primăvară este mai rapidă. Berzele tinere nu se întorc acasă pentru cuibărit, ele hoinăresc de-a lungul căii de migraţie până la vârsta de 2-3 ani. Vor începe să clocească numai la vârsta de 3-4 ani, când ating maturitatea sexuală. În general îşi caută un loc de cuibărit situat la o distanţă de 50-100 km faţă de locul lor de naştere, dar câteodată se întâmplă să ajungă să cuibărească şi la distanţe mult mai mari.

surse: www.ciconia.ro, www.pressreder.com