Adrian Păunescu recită îngerilor
Adrian Păunescu s-a stins… Inima monstrului sacru al culturii româneşti, Adrian Păunescu, s-a oprit în noaptea dinspre 2 spre 3 noiembrie. Medicii au făcut eforturi impresionante de a menţine starea de sănătate a poetului pe linia de plutire. În spital, inima şi celelalte organe interne i-au fost susţinute de aparate. Se pare, însă, că moartea e mai puternică decât oricine şi orice…
Adrian Păunescu a fost coordonatorul Cenaclului Flacăra din anii 70. Era basarabean, provenind dintr-o familie al cărei tată a fost condamnat de regimul stalinist la 15 ani de închisoare din motive politice. Adrian Păunescu a fost absolvent de filologie la Universitatea din Bucureşti, după care şi-a început cariera ca scriitor şi jurnalist. Deşi a fost de multe ori acuzat că ar fi fost părtinitor cu regimul Ceauşescu prin poeziile naţionaliste, membrii Cenaclului Flacăra au afirmat că poetul adesea critica regimul şi dictatorul în prelegerile sale. A avut posibilitatea să conducă revista Flacăra ca membru al partidului UTC între anii 1966 si 1969. De ziua poetului, 21 iulie 2010, la implinirea varstei de 67 de ani i s-a acordat „Meritul Academic” pentru creația literară și pentru susținerea proiectelor Academiei Române. Publicaţiile sale sunt nenumărate, constituind un record pentru un poet român în viaţă.
Adrian Păunescu a fost un om cu o energie de titan, capabil să genereze atâta creaţie şi să mobilizeze atâtea valori ale culturii noastre. Pentru un om care are atât de mult de oferit, moartea e întotdeauna o povară. Frica sa de moarte s-a resimţit mult în perioada anterioară morţii, anunţată parcă de inima mult prea slăbită, însă o resemnare s-a putut sesiza. Marea sa dramă este reproşul pe care îl aduce culturii româneşti actuale, care nu mai este ce a fost. E multă superficialitate, sunt multe locuri goale în primul rând al valorilor acestui neam. Toţi “marii” s-au dus, rând pe rând, lăsând în urmă frânturi din fiinţa lor, concentrate în volume, imagini, muzică… A venit şi rândul marelui Păunescu să plătească preţul ultim.
Să îi fie ţărâna uşoară…
“Nu vreau să mor. Nu cred că e timpul să mor. Totuşi, nu pot să nu mă gândesc la moarte. Mai ales că am impresia că şi ea se gândeşte la mine. Şi la alţii. Spuneam, acum câteva săptămâni, că moartea e printre noi. Stă nevăzută în odaie, pe stradă, în avion, la spital. Şi mă gândesc la moarte pentru că prea mor mulţi oameni care dădeau un înţeles noţiunii de om. Prea mulţi. Din ce în ce mai mulţi. Şi ritmul s-a înteţit. Şi se face întuneric în cultura română. Deodată, se aude un zvon. Care, în scurtă vreme, se confirmă. Şi începem să înţelegem cine au fost ei şi ce trebuia să facem ca să nu le scurtăm vieţile. Nimeni nu e atât de rău încât să n-aibă dreptul unei vieţi lungi.” (Ruleta vieţii – A. Păunescu)
M.I.
