13 aprilie 1886, se năștea Nicolae Tonitza, pictor, grafician și critic de artă român

Nicolae Tonitza (n. 13 aprilie 1886, Bârlad, județul Vaslui– d. 26 februarie 1940, București) a fost primul dintre  cei cinci copii ai Anastasiei și ai lui Neculai Toniță.

 Pictor, grafician, critic de artă, Tonitza se remarcă prin portretele realizate, îndeosebi cele de copii şi de femei, precum şi prin peisaje şi naturi statice.

A urmat cursurile gimnaziale la Școala „Manolache K. Epureanu” din oraşul natal. În 1902 părăsește Bârladul pentru a se înscrie la Școala naționala de Belle-Arte din Iași, avându-i printre profesori pe Gheorghe Popovici si Emanoil Bardasare.  Student fiind, s-a numărat printre susţinătorii ţăranilor răsculaţi în 1907, retrăgându-se în aceste împrejurări de la Academia din Iaşi (diploma de absolvire a obţinut-o în 1912).

Și-a continuat studiile la München, unde în 1908 a fost admis la Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase. Expune la Galeria Kunstverein (Munchen), trimite caricaturi la revista „Furnica” şi articolul „Importanţa criticii de artă” la revista „Arta română” din Iaşi, care reprezintă debutul său în publicistică. În anul 1909, călătoreşte în Italia şi în Franţa.

Între 1909 şi 1911 s-a aflat la Paris, unde a frecventat ateliere şi a făcut studii după pictori celebri. În timpul studiilor, a participat la zugrăvirea unor biserici, însă au rămas puţine lucrări. A colaborat cu desene şi articole la diferite reviste ale vremii.

În 1911 se reîntoarce în țară, mai întăi la Bârlad și mai târziu la Iași (unde preda un timp ca suplinitor desen la Liceul militar). Participa la expozitia „Tinerimii artistice”. În 1912 termină cursurile Școlii naționale de Belle-Arte și obtine prin concurs certificatul de „pictor bisericesc”.

Va zugravi bisericile din Scorțeni, Siliste, Poeni, Văleni și altele. În 1913, se căsătoreşte cu Ecaterina Climescu, cu care va avea doi copii, Catrina şi Petru. Din motive financiare, renunţă la pictură câţiva ani şi lucrează ca redactor la ziarul „Iaşul”. În 1916, expune, la Bucureşti, 94 de picturi şi desene, împreună cu Ștefan Dimitrescu.

Este mobilizat şi trimis pe front, în 1916, dar cade prizonier în luptele de la Turtucaia şi este trimis în lagărul de prizonieri de la Kirjali (Bulgaria). După Primul Război Mondial se stabileşte la Bucureşti, iar între anii 1921-1924, locuieşte la Vălenii de Munte. În 1925, a întemeiat ”Grupul celor patru”, alături de Oscar Han, Francisc Șirato şi Ștefan Dimitrescu.

Lucrările sale sunt naturi statice – („Vas cu trandafiri”, 1927-1929; „Natură statică cu icoană”, 1927-1928; „Natură statică cu legume”), scene de interior („Cerdacul”, 1924; „Vatră”, 1925), nuduri –  („Nud în iatac”, „Nud cu spatele”, „Nud la malul mării”), peisaje –  („Peisaj bucureştean”, 1925; „Vedere din Bucureşti, iarna”, 1925, „Plajă la Mangalia”, peisaje dobrogene, portrete de copii şi de femei  – („Fata pădurarului”, 1924; „Katiuşka lipoveanca”; „Cap de copil”, „Nina în verde”), de clovni – („Pagliaccio”, „Clovn”), portrete şi autoportrete –  („Portretul lui Gala Galaction”, 1921; ”Autoportret”, 1923) ş.a.

A expus şi în străinătate, la Barcelona (1929), Amsterdam (1930), Bruxelles (1935) ş.a.

În anul 1933, a ocupat catedra de pictură la Academia de Arte Frumoase din Iaşi, rămasă vacantă în urma decesului lui Ștefan Dimitrescu, iar în 1937 devine rector al Academiei.

În 1939 se îmbolnăvește grav, iar la 26 februarie 1940 se stinge din viața. În semn de omagiu îi sunt expuse lucrări la „Salonul Oficial” și la expozitia din cadrul „Lunii Bucureștilor”.

În Bucureşti există un liceu de arte plastice, înfiinţat în 1949, care îi poartă numele — Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza”.